Cătălina Cocan, profesoară de Limba Engleză, Şcoala Gimnazială „Alexandru Vaida-Voevod”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2017
20/02/2017
Dan Solcan, profesor de Istorie, Colegiul Naţional „B.P. Haşdeu”, Buzău – profesor MERITO 2017
22/02/2017

Adriana Berindeie, învăţătoare, Şcoala Primară din Valea Mică, jud. Alba – profesor MERITO 2017

Doamna Adi, dăscălița de țară

Berindeie are 26 de ani la catedră, dar niciodată n-a simțit o mulțumire aparte, n-a spus „vai, anul ăsta a fost nemaipomenit, am făcut tot ce s-a putut cu copiii”, și tocmai starea asta de nemulțumire o hrănește.

A minus 340 – doare – egal 653 – doa-, unde este oa? – și la doi pune liniuța pe burtică!, un dinte”, se aude în singura clasă din școala din Valea Mică, Alba, un sat la șase kilometri de Zlatna, la capătul unui drum șerpuit, dincolo de niște stânci înalte care străjuiesc intrarea în sat.

E greu s-o urmărești de pe margine pe învățătoarea Adriana Berindeie, un țâr de femeie de 46 de ani, „40 de kile” și 1,54 m, trecând natural de la o dictare cu fetița din clasa I, la ecuații simple cu cei doi băieți din clasa a II-a (dintre care unul e al ei) și la împărțiri mai complicate cu cei de-a IV-a. Toate în același timp, fără să se încurce și fără să piardă șirul. Iar copiii îi știu ritmul și nu rămân nici ei în urmă. E o sincronizare aproape perfectă între ea și cei 10 elevi, de la Clasa Pregătitoare până la a III-a, o sincronizare pe care în fiecare toamnă – când îi vin copii noi, iar dintre cei vechi îi pleacă – o construiește aproape de la zero.

Școala din Valea Mică a fost, la vremea ei, prima din satele din zonă. Cândva între 1904 și 1908 (data exactă nu se știe), preotul le-a spus oamenilor că a venit poruncă de la regină (Ardealul era încă parte din Imperiul Austroungar) să construiască o clădire, fără să le zică scopul. Au făcut-o strașnic, cu ziduri din cărămidă groase de jumătate de metru, cu țiglă adusă cu carele cu boi de pe la Alba, cu grinzi care mai țin o sută de ani. Când a fost gata, le-a spus că aceea urma să fie școala, iar el, primul învățător.

Clădirea are trei încăperi. Cea mare, în care învață acum cei 10 elevi și care la începuturi era și sală de ospețe, nunți și pomeni, cu podeaua de lemn mâncată aproape până la pământ în zona unde se dansa. Una mai mică, unde e grădinița – nouă copii cu totul. Și încă una, care a funcționat ca grădiniță în vremuri cu mai mulți elevi și unde trăiesc, mănâncă, dorm și învață, de cinci ani, Berindeie și fiul ei, Rafael. Școala e racordată la apă dar nu și la canalizare, așa că învățătoarea și elevii folosesc toaleta săpată în curte.Adriana Berindeie 4

Pe câtă istorie duce în spate clădirea, pe atât de ancorat în prezent e ce se întâmplă în ea. În clasă mobilierul e nou, cu pupitre individuale așezate în semicerc, cu desktop și imprimantă și boxe, rafturi de cărți și jucării în cutii mari din plastic, o saltea în husă bleumarin (obligatorie pentru acivitățile de dimineață de la Clasa Pregătitoare), harta lumii și-a României și harta Văii Mici – o planșă mare, făcută manual, cu un singur drum care se bifurcă și 36 de case de-o parte și de alta. Și pe pervaz niște oameni de zăpadă conici, din hârtie albă și cu căciuli colorate, după un model de pe Pinterest, pe care învățătoarea îl folosește la fel de des pe cât folosește didactic.ro, mai ales pentru fișe la matematică, pe care le traduce și le adaptează, și pentru activități de lucru manual.

Berindeie e din Abrud, un orășel din inima Apusenilor la 40 km distanță, dintr-o familie simplă: tatăl a fost miner și mama, îngrijitoare la o stație de montă, amândoi cu câte șapte frați și doar patru clase. Berindeie are un frate mai mare, care a studiat mecanică fină, și o soră care e tot învățătoare – o vreme a predat într-un sat apropiat, astfel încât au locuit împreună aici, în Valea Mică. Inițial, cu chirie într-o căsuță acum părăsită, pe care locuitorii au denumit-o „căsuța fără gânduri și oamenii fără viitor”, și apoi, după desființarea celei de-a doua clase, chiar în camera în care acum locuiește cu Rafael, un puști de nouă ani fără stare, pasionat de calculatoare și muzică electronică.

Ea a făcut școala generală în Abrud și Liceul Pedagogic în Blaj, deși tatăl ar fi vrut un liceu economic, iar mama, unul sanitar. A terminat în ’89 și, nefiind posturi acasă, a luat repartiție la Valea Mică, chit că nu știa nimic despre sat, decât că e aproape de Zlatna. Un singur an a fost detașată la Gura Roșiei, un sat la 40 km, și un trimestru la casa de copii din Abrud, unde se simțea inutilă pentru că nu îi putea ajuta suficient pe copii: făcea teme cu ei și îi supraveghea, dar nu era învățătoarea lor. În rest, numai în Valea Mică.

„Când m-au văzut așa mică și pirpirie, educatoarea și învățătorul de la acea vreme credeau că o să mă bată copiii”, își amintește Berindeie râzând. Iar sătenilor nu prea le venea să creadă când o vedeau vara în curtea școlii jucând cu copiii fotbal (pasiunea ei de la patru ani).

Predarea simultană are loc acolo unde nu sunt suficienți copii într-o generație pentru a forma o clasă, dar poate cuprinde maximum patru generații în același timp. De când a venit în sat și până în 1998, cât timp în școală au fost doi învățători, Berindeie a predat simultan la clasa I și a III-a. De atunci, adică de aproape 20 de ani, predă simultan la toate cele patru clase.

Acel prim an, cu 22 de copii din patru generații, când preda și franceză, și religie, și ținea și orele de sport, a fost infernal. Când a venit vacanța, n-a mai vrut să vadă copii în fața ochilor. Apoi lucrurile s-au mai așezat, au mai fost și ani în care câte-o generație lipsea și a devenit un pic mai simplu. Cu toate că atenția de care au nevoie copiii e tot mai mare – „Doamna Adi, te iubim!” sau „Hai să facem o îmbrățișare de grup!” sunt la ordinea zilei – și puterea lor de concentrare e tot mai mică, spune învățătoarea. Acum are copii de la Clasa Pregătitoare la a III-a (singura fetiță de-a IV-a e înscrisă în alt sat).

Acum doi sau trei ani, după ce a asistat la o lecție, un inspector a lăudat-o că i-a fost predestinat să vină aici, chit că ea nu crede în predestinare. Crede doar că are Dumnezeu un fel de a rândui lucrurile, că prea s-au potrivit. Postul ei s-a înființat exact în ’89, când a dat Ceaușescu o lege să fie doi învățători dacă sunt mai mult de 21 de copii, și nici „să plece nu i s-a arătat”. Aici și-a găsit liniștea și s-a convins că e mai bine să fii mulțumit cu ce ai, decât „să cauți lucruri fantastice”.

Ca orice învățător și profesor, Berindeie trebuie să facă planificări pentru fiecare materie. La ea, planificările se înmulțesc cu patru. Dacă n-ar avea o minte organizată și n-ar lucra și câte patru ore în fiecare după-amiază, n-ar răzbi. Caiete auxiliare vândute de edituri, cu teme și fișe de lucru, nu folosește, pentru că nu consideră că sunt adaptate fiecărui copil – preferă să muncească ea în plus. Iar orarul îl construiește în așa fel, încât unele ore, ca de exemplu AVAP – arte vizuale și abilități practice, fostul „lucru manual” –, să se suprapună.

În clasă, provocarea e să-i facă pe toți să lucreze în același timp, unii, la tablă, unii, în caiet. Cel mai greu e când trebuie să predea noțiuni noi mai multor clase în aceeași zi. În general reușește, dar simte că trebuie să-i facă să vorbească mai mult. Pentru asta și-a pus deoparte ziua de vineri, cu activități în grup și discuții: ore de lectură în care citesc și analizează aceeași poveste, educație civică și dezvoltare personală, muzică și mișcare.

Berindeie are 26 de ani la catedră, dar niciodată n-a simțit o mulțumire aparte, n-a spus „vai, anul ăsta a fost nemaipomenit, am făcut tot ce s-a putut cu copiii”, și tocmai starea asta de nemulțumire o hrănește. Asta, creativitatea și răbdarea fără margini pe care spune că a moștenit-o de la mamă. Pentru ea, reușitele sunt deopotrivă elevi care au terminat o facultate, unul care are o mică afacere IT în Cluj, una care a scos un volum de poezii, dar și doi foști elevi care nu aveau tată și care veneau după-amiezele numai să stea de vorbă cu ea. Iar dincolo de toate e să îi vadă „oameni de omenie”.

Au fost însă și cazuri când a trebuit să-și accepte neputința. „Îți dai seama că la un moment dat nu poți să-i duci mai departe”, spune ea, gândindu-se la un băiat care nu putea învăța nici tabla înmulțirii cu 1, sau la fetița pentru care a fost aproape imposibil să facă linii oblice în clasa I.Adriana Berindeie 1

După un slalom printre ecuații – „986 împărțit la 29”, „de câte ori se cuprinde 2 în 9” și „30 plus 8” –, Berindeie se oprește și îi roagă să-și pregătească hârtia colorată și foarfecile pentru brăduții pe care aveau să-i facă în următoarea oră. Clopoțelul nu sună, pentru că nu există și nici și-ar avea rostul.

Copiii se foiesc câteva minute, își mănâncă sandvișul și, înainte să înceapă să taie și să lipească ascultând colinde în surdină, învățătoarea îi adună în fața calculatorului și le pune un filmuleț cu povestea brăduțului. Iar după ce vin pe rând la ea să o întrebe dacă au făcut bine, dacă e frumos, dacă pot să lipească și pe partea cealaltă, pleacă unul câte unul. „O să plec și eu când o să se termine copiii”, spune Berindeie.

 

Text de Sorana Stănescu

Foto de Doria Drăgușin

4 Comments

  1. Ilie Cristea Filip Viorel spune:

    O femeie mică, cu o putere uriașă, O femeie deosebită, mamă în primul rând, iar în al doilea rând cadru didactic !! Succes Adriana mai departe un ardeelan singur,,,din aiud multă sănătate !! https://www.youtube.com/watch?v=sUv5SnTIWvc

  2. Iuliana U. spune:

    Adi. Este o ființă cum multe alte ființe ar trebui să fie! Discretă, sinceră, modestă, foarte serioasă în tot ceea ce face, mereu prezentă atunci când cineva are nevoie de ajutorul său și cu un suflet mare cât Marele Zid Chinezesc! M-aș bucura să stiu că dacăli precum Adriana Berindeie, ar fi apreciați la adevărata lor valoare.

  3. Ecaterina spune:

    Tot respectul,Doamna invatatoare!

  4. Adriana Berindei Citan spune:

    Inainte de a fi un dascal bun, Adriana este un OM de cea mai buna calitate, o adevarata Doamna Trandafir, a zilelor noastre!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *