Fiecare profesor are nevoie de un alt profesor
„Ai o satisfacție aparte când voluntariezi pentru educație. Nu aștepți nimic în schimb, pentru că mulțumirea vine tacit. O vezi în privirile copiilor, în mulțumirea părinților atunci când își iau copiii la final de zi și simți că ai făcut ceva cu folos pentru lumea de lângă tine.”
BIO: Adriana Popițan (35 de ani) este educatoare de 17 ani. Primii doi ani de carieră i-a petrecut la Grădinița Socială cu Program Normal „Benita”. A devenit, apoi, „Adri” pentru cinci generații de copii de la Grădinița cu Program Prelungit „Căsuța cu povești” din Bistrița. Crede în învățarea continuă și în mentorat, în ideea că fiecare profesor are nevoie de un alt profesor. „Așa văd tot traseul acesta: ca pe fluturele din Omida Mâncăcioasă, de Eric Carle. Nu sunt încă fluture. Cred că sunt încă acolo, în cocon. Cred că mai am de învățat și de dat mai departe.”
E lunea dinaintea Paștilor și ora gustării pentru copilașii de grupă mică de la Grădinița cu Program Prelungit „Căsuța cu povești” din Bistrița.
„Ne trezim, dragilor? Hai să ne trezim și să ne îmbrăcăm”, le spune Adriana copiilor și începe să îi schimbe de pijamale, rând pe rând. Sunt 24 de copii în grupă, toți de 3-4 ani, dar doi lipsesc astăzi.
Un copilaș schimbat, un pat ridicat și tot așa. Are ajutor de la Irina, cealaltă educatoare a clasei, dar și de la îngrijitoare.
„Adiana, ce faci?”, o întreabă o fetiță în timp ce îi schimbă bluza de pijama cu un tricou cu Hello Kitty. Și Adriana îi răspunde ca unui „om mare”, dar cu o altă voce, mai domoală, plină de răbdare, pe care spune că o folosește fără să-și dea seama.
„Pot să o întorc și eu”, îi spune o altă fetiță. „Sigur că poți”, răspunde educatoarea și o lasă să se descurce singură.
„Adri, că e mult mai ușor”, explică ea, mulțumită că nu e niciodată „Doamna”.
„Unul după altul spre masă ne îndreptăm”, cântă întreaga grupă și se prind unii de alții ca vagoanele de tren. Îi așteaptă fursecuri americane și lapte cald, dar nu înainte de rugăciune.
Pentru că e Săptămâna Mare, dimineața au făcut pască și au înroșit ouă împreună, iar acum clasa are un colț amenajat de Paște.
De 14 ani, aici e „căsuța” ei, după cum o numește Adriana. Când a preluat sala aceasta de clasă, pereții erau verzi și covorul era maro, fără gând la estetică pentru că „grupa s-a format cu ce mai era de la toată lumea.”
A cerut zugrăveală albă și covoare „în culorile grupei”, pentru că „ordinea din afară se regăsește și în ordinea interioară.” Și ordinea e la ea acasă în „căsuța ei”. Foarfecele sunt sortate pe culori și întreaga clasă e organizată pe centre de activitate. „Mă străduiesc să creez un spațiu educațional adecvat învățării, ce pune accent pe faptul că cei mici sunt încurajați să colaboreze și astfel, la nivel de grup, munca fiecăruia este pusă în valoare”, lucru pe care, povestește Adriana, l-a luat din alternativa Step by Step.
Au o zonă luminoasă, cu agenda zilei, calendarul naturii, zilele săptămânii și prezența grupei, o zonă liniștită, în care se conectează unii cu ceilalți, un centru de alfabetizare, matematică și jocuri manipulative, știință, artă, joc de rol, nisip și apă și construcții.
„Sunt lucruri pe care le-am învățat și am văzut că au o contribuție foarte mare și importantă în ordinea grupei, în a ne cunoaște cât mai bine, în a afla cât mai multe despre noi, în a ne crea noi acea cultură și acel univers al grupei. Și sunt lucruri care spun ceva despre noi sau care ne învață ceva”, explică Adriana.
Fiecare copil are poza lui pe dulap și o poză cu familia pe pătuț. Elementul e recent adăugat în grupă, după ce copiii s-au acomodat și pozele cu familia „nu mai provoacă lacrimi.” Educatoarea crede că în modul acesta copiii cresc „frumos, liber, cu curajul să spună lucruri despre ei, ce le place, ce nu le place.”
După gustare, copiii se strâng în jurul Adrianei pe scăunele mici de lemn. Fac încălzirea și se regrupează pe diferite sectoare. Unii vor construi, alții vor colora sau vor desena pentru că fiecare alege spre ce masă de joacă să meargă. Așa funcționează la Adri în grupă.
Când intervine haosul, Adriana apelează la cele trei reguli ale clasei, fixate pe perete în zona luminoasă: „Îmi aștept rândul”, „Ascult când cineva vorbește” și „Ridic mâna când vreau să răspund”.
Joaca se termină când părinții vin să-și ia copiii de la școală. La final de program, aproape de or 17, pe Adriana o găsești udând grâușorul copiilor. „Și a mai trecut o zi”, spune șoptit, parcă pentru sine.
Profesia aceasta trebuie „văzută, auzită, dar și înțeleasă”, crede ea. Spune că are energie, timp și resurse care o ajută să se implice și motivația ei e simplă: „Ceea ce pot să fac eu nu o să facă altcineva. Și atunci e treaba mea să mișc lucrurile.”
Recunoaște, însă, că nu poate să schimbe totul, dar încă de la începutul carierei a încercat să existe un bine pentru copiii pe care i-a crescut.
În 2008, proaspăt absolventă de pedagogic, Adriana a început să lucreze la Grădinița Socială cu Program Normal „Benita”, acolo unde a avut parte de „un început cu foarte mari emoții”.
„Am avut grupă mică și la un moment dat era ceva de genul cine plânge mai tare, eu sau ei”, povestește Adriana. În septembrie 2008, în prima ei zi de școală ca educatoare, a pregătit sala de clasă cum a știut mai bine, din „resursele destul de limitate, fiind o grădiniță care trăia din sponsorizări și care se autogospodărea.” I-a primit pe copii îmbrăcată într-o fustă albă și la finalul primei zile, purta urme de îmbrățișări disperate ale copiilor.
Așa a învățat că „a fi educatoare nu înseamnă să te îmbraci doar elegant, ci înseamnă să te îmbraci confortabil, astfel încât să te poți mișca printre copii, să fii la dispoziția lor, să te poți apleca, să poți alerga, să faci tot ce trebuie făcut, să nu rămâi acolo cocoțată pe niște tocuri.”
Grădinița „Benita”, primul ei loc de muncă, era un „loc de bine” pentru mulți copii din familii defavorizate. „Mi-am dat seama că de fapt lumea nu e așa cum mi-o imaginam eu, că era o altfel de lume și că e nevoie ca eu să mă implic să pot să schimb ceva.”
După doi ani la grădinița privată, Adriana a fost îndrumată „să meargă mai departe”. Așa a ajuns la Grădinița cu Program Prelungit „Căsuța cu povești”.
A schimbat grădinița și, în același timp, s-au schimbat și standardele părinților. „A fost nevoie de un efort mare din partea mea ca să răspund solicitărilor părinților, dar și satisfacția a fost pe măsură, pentru că primeam un feedback foarte bun și copiii veneau la mine cu drag”, spune Adriana.
Vede comunitățile de profesori ca pe „un lucru normal” și crede că doar prin „puterea lui împreună” pot profesorii să învețe și să dea mai departe ceea ce au învățat, astfel încât educația din România să ajungă să fie de calitate.
Cu OvidiuRO, ONG înființat în 2004 de către Maria Gheorghiu și Leslie Hawke, a avut primul contact de implicare și de învățare în 2017, atunci când a participat pentru prima dată la atelierele de vară. „Setea a fost tot mai mare și am ales să fac naveta. Mergeam la câte 20-30 de km de oraș și lucram cu copii din diferite comunități”, povestește Adriana.
După 17 ani de predat, adică încă de când avea 18 ani, a devenit chiar ea mentor și resursă în cancelarie. În fiecare miercuri și vineri primește la clasă elevele de clasa a X-a și a XII-a în practică, iar împreună cu colegele de cancelarie fac planificări tot timpul. „Le spun: uitați, am învățat lucrurile astea, cum vi se par? Haideți să vedem, hai să aplicăm. Noi suntem o comunitate de învățare”, spune Adriana.
„Ca debutant ai nevoie de îndrumare și de foarte mult mentorat. Mă simt norocoasă că am avut de la cine să învăț, a avut cine să mă încurajeze”, explică ea.
Debutanților le-ar spune „să învețe de la colegi, să se focuseze pe copii, să încerce să-i observe cât mai bine. Atunci când nu înțeleg ceva, să ceară ajutor, să se informeze, să fie consecvenți și perseverenți. Să se implice.”
Pentru ea, implicarea nu a fost niciodată despre a se face cunoscută în comunitatea educatoarelor. N-a căutat nici diplome, nici adeverințe, ci și-a găsit motivația într-o întrebare: „Cum mi-ar fi plăcut să se aplece un adult asupra mea?”
La ea acasă, într-un cartier din periferia orașului, bocancii de mers pe munte stau lângă tocuri. Când nu e „Adri”, e Adriana căreia îi place să meargă în drumeții, să călătorească și să facă fotografii.
Text de Raluca Cristea
Editor: Andreea Archip
Foto: Doria Drăgușin
Începând cu Gala MERITO 2018, acordăm atenţia bine meritată şi educaţiei timpurii, atât de importantă în dezvoltarea abilităţilor de bază ale copiilor şi parcursul educaţional ulterior al elevilor. Împreună cu Centrul Step by Step, premiem anual Educatoarea MERITO, dintre profesorii pentru învăţământul preşcolar valoroşi ai României.