Dorin Fiscutean, profesor de geografie, Colegiul Național, Iași, profesor Merito 2016
16/12/2015
Paula Ciucur, profesoară de ştiinţe socio-umane, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu, profesor Merito 2016
22/12/2015

Cătălina Popa, profesoară de limba şi literatura română, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Galați, profesor Merito 2016

Mii de steluţe

 

 „Există mai multe feluri de violență în familie?”; „Doar femeile sunt vizate de violență?”; „Ce înseamnă violența emoțională?” – au fost întrebări pe care profesoara de limba română, Cătălina Popa, un șnur de femeie de 35 de ani, îmbrăcată într-o rochie mov, perfect cambrată pe corp, cu părul șaten prins la spate în două codițe răsucite, le-a mitraliat într-o oră de miercuri de decembrie, liceenilor de la a IX-a C de la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați. Discutau despre stilul publicistic, iar Popa le ceruse cu o săptămână în urmă să pregătească fiecare câte un afiș publicitar pentru o campanie împotriva violenței în familie. În felul acesta, s-a asigurat că tinerii vor căuta informații despre construcția unui afiș și a unui mesaj persuasiv, dar și despre un subiect arzător în societate.

Tinerii au lipit afișele pe tablă și profesoara a pornit discuția. Mulți dintre cei care au ridicat mâna să vorbească, au argumentat că, în primul rând, o campanie eficientă ar fi cea care le-ar ajuta pe victime să vorbească, să nu mai ascundă situațiile tragice prin care trec. Un băiat, care alesese ca afișul lui să vorbească despre violența asupra copiilor, i-a spus că bătaia naște adulți violenți. Popa l-a întrebat în glumă:

„Cum, băiata nu e ruptă din Rai? Este o veche zicală românească, combați o întreagă tradiție, trebuie să fii cel puțin inconștient”.

Clasa a râs.

„Credeți că avem vreo șansă, voi, elevi în clasa a IX-a, eu ca profesor, să schimbăm ceva?”, i-a întrebat Popa. O fată a răspuns că poate niște campanii ar ajuta, chiar dacă, cel mai probabil, se vor găsi mulți care să spună „ce știu ei? Sunt prea mici”. Alta a spus că discursurile sunt de prisos, mai bine ar încerca să rezolve câte un caz și să convingă victimele să vorbească. Un tânăr a spus că șansele ca societatea să scape de violență în familie sunt mici fiindcă, în mediul rural, a devenit o tradiție. Profesoara i-a rugat să nu generalizeze, că violența există şi în mediul urban. Când i-a întrebat dacă afișele lor vor schimba ceva, nimeni nu s-a grăbit cu răspunsul. Un băiat a spus că oamenii se schimbă greu, așa că șansele sunt minime.

Cătălina Popa predă limba română de 12 ani. Profesorii de la Facultatea de Litere de la Iași, specializarea Română – Engleză, pe care tocmai o absolvise, în 2003, îi propuseseră să rămână și să predea la universitate. Numai că ea îşi dorea atât de mult să se întoarcă acasă la Galaţi încât, într-o zi, și-a făcut bagajele, a luat microbuzul, i-a sunat pe ai ei și le-a spus „vin acasă”. Acasă însemna mai ales Colegiul Național „Vasile Alecsandri” (LVA, cum îi spun toți), unul dintre cele mai bune licee din țară, și cel pe care-l absolvise. Nu o să uite niciodată primul an de învățământ, când renunţase complet la viața personală. Avea ore de dimineața până seara, iar noaptea, când se întorcea acasă, își pregătea lecțiile. Într-o zi, la șapte dimineața, inspectorul județean de limba română, a venit într-o vizită neprevăzută. S-a mirat când, după lecție, inspectorul i-a spus că e relaxată de parcă n-ar fi primul an de profesorat. Și după stagiul de practică din facultate i se spusese că are conexiune cu copiii. Aşa a ajuns să renunţe la postul de traducător într-o bancă, pe care tocmai îl găsise, unde urma să fie plătită de șase ori mai mult decât un profesor.

Al doilea an de profesorat a găsit-o la școala nr. 16 din Galaţi. Copiilor de la a V-a nu le păsa de timpurile verbale fiindcă nu știau încă să scrie. Familiile din care veneau erau sărace și părinții fie îi neglijau, fie îi loveau. Și-a dat seama de asta când, apropiindu-se ca să-i mângâie, își fereau speriați fețele. Cu unii se întâlnea prin oraș, și-i vedea cerșind sau vânzând crenguțe de brad înainte de Crăciun. Le-a adus săpun și i-a învățat să se spele înainte de ore, să aerisească sala de clasă, să ridice mâna înainte să vorbească. Când au văzut-o că se bucură când sunt cuminți, au început să o aștepte de fiecare dată în liniște, în bănci sau în picioare. Directoarea școlii, care știa că la alte ore țopăiau sau se urcau pe bănci, a întrebat-o ce le face. N-a avut niciodată o rețetă, a încercat să-i cunoască, să le fie ca o mamă celor mici, și ca o prietenă celor de la liceu.

Catalina Popa_GalatiAșa a fost și în 2008 când s-a mutat temătoare la un liceu industrial. Auzise că sunt cazuri de violență între elevi și chiar că o liceană și-ar fi lovit profesoara. A încercat să afle de unde le vine agresivitatea, fiindcă nu voia să creadă că, pur și simplu, unii copii devin, la adolescență, violenți. Spre exemplu, când a văzut că o elevă nu are caietul de română la ea, nu i-a pus notă mică. A întrebat-o ce s-a întâmplat și fata i-a povestit că a fugit de acasă. În ghiozdan avea lenjeria intimă și două perechi de șosete. Eleva locuia cu mătuşa și fusese agresată sexual de iubitul acesteia. De când plecase de acasă, își petrecea nopțile la prieteni. Popa spune că tinerii din liceul industrial au învățat-o că, dincolo de etichete, toți copiii trebuie să se simtă iubiți ca să nu răspundă cu agresivitate.

La LVA s-a reîntors în 2011, ca profesor titular, după concediul de maternitate pe care și l-a petrecut cu bebelușul David și munca la lucrarea de doctorat despre dramaturgul Matei Vișniec și opera sa.

Aici se simte cel mai bine, fiindcă le vorbește unor elevi cu care se identifică ușor, care au aceleași temeri și bucurii, pe care le avea și ea când stătea în aceleași bănci.

Îi place să dea sens unor noțiuni rigide care, pentru elevi, n-au sens în viața reală. La una din orele de literatură despre Ion a lui Liviu Rebreanu, i-a pus pe câțiva copii să interpreteze principalele personaje în fața clasei. Fiecare elev a fost întrebat apoi cu care dintre personaje se identifică și de ce. „Scopul este să învățăm să ne educăm gândirea, spiritul analitic, de observație, să fim atenți la detalii, să ajungem să ne exprimăm propriile opinii”, spune Popa.

Profesoara a înființat Starfish, clubul școlii, împreună cu un american voluntar, ca să-i învețe pe copii că pot schimba chiar ei lucrurile. Numele Starfish a pornit de la povestea steluței de mare: Un băiat se plimba cu bunicul pe malul mării, după o furtună puternică. Tot găsea steluțe și le arunca în apă. Bunicul i-a spus că e frumos ce face dar nu va reuși să schimbe nimic pentru că sunt mii de steluțe, și el abia reușește să arunce câteva înapoi în mare. Băiatul a luat o steluță, i-a arătat-o bunicului, și i-a spus: „Uite, pentru ea contează”.

În vara unui an, liceenii din Club au predat unor elevi de la alte școli, care aveau corijențe sau rămăseseră repetenți. Ca să-i înveţe despre spiritul civic, Popa i-a trimis prin oraș să fotografieze lucrurile bune și rele pe care le văd. De șapte Crăciunuri, lucrează alături de elevii săi la cutii de cadouri pentru copii săraci, parte din campania internațională Shoebox.

Pentru cei de-a V-a, Popa organizează un club de lectură unde fiecare citește o carte pe lună. Chiar dacă unii spun „ce e asta, am ajuns să studiem Harry Potter?”, profesoara crede că „scopul este să-i ajute să le intre în reflex gestul de a citi. Apoi, educăm, citim, citim, dar nu chiar orice. Nici un om de pe lumea asta nu poate să citească doar marile capodopere ale literaturii universale, oricare avem micile noastre plăceri vinovate, și eu am nevoie să-mi golesc mintea la un moment dat”. Vrea ca fiecare dintre elevii ei, mai mici sau mai mari, să citească „Micul prinț”. O consideră lectură obligatorie fiindcă marile adevăruri despre sensul vieții sunt spuse simplu sau în joacă.

Cu câteva minute înainte să sune clopoțelul, Popa le-a sugerat elevilor de a IX-a să lipească afișele pe unul dintre holurile liceului. Le-a spus că cea mai nocivă reacție, cea de care trebuie să se ferească cel mai mult, este indiferența. „Dacă un copil o să ceară ajutor pentru că a trecut pe lângă expoziția voastră, ați salvat o viață. Contează enorm și mă întristează uneori să văd că simțiți că nu se poate face nimic. S-a spus de multe ori că generația mea, cea de după Revoluție, a fost generația pierdută, că am descoperit libertatea și nu știam ce să facem cu ea, că eram o wasted generation. Suntem departe de asta, la fel cum și voi, indiferent de ce se va spune de-a lungul timpului, aveți în minte că întotdeauna puteți schimba ceva”.

Text de Oana Sandu (DoR)

Foto de Roxi Pop

2 Comments

  1. Luiza spune:

    Ce om frumos!

  2. Laura spune:

    Felicitari!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *