Corina Ciucu, profesoară de biologie, Colegiul Unirea, Focșani, profesor Merito 2016
15/12/2015

Domnica Boboc, învățătoare, Școala 149, București, profesor Merito 2016

Mama dimineților noastre

Prin octombrie, învățătoarea Domnica Boboc, de la Școala 149 din București, și-a întrebat elevii ce activități își doresc să facă împreună de Crăciun. Unul dintre copii a scris că își dorește să stea pe perne, să mănânce biscuiți și să asculte povești despre Crăciun în clasă, altul că vrea să doarmă o seară împreună la școală, iar un altul că i-ar plăcea ca elevii să fie pentru un sfert de oră profesori.

Să afirmi despre clasa a IV-a C, din Școala 149, că e „ca o familie” ar fi banal. Boboc i-a făcut pe cei 28 de puști de 9-10 ani să nu se teamă de școală și să le pară rău când trebuie să meargă acasă. Și asta într-o instituție de stat, respectând programa și rigorile sistemului, fără facilitățile și flexibilitatea pe care de multe ori școlile private le oferă.

Domnica Boboc are 43 de ani. S-a născut într-o zi de 13 (iunie), iar cifra 13 și ziua de marți îi poartă noroc. Înfățișarea ei pare mereu corectă și calculată: pantaloni negri, pantofi cu talpă plată, geacă bej până în talie, păr castaniu, ușor ondulat, până la umeri, unghii tăiate scurt și fără ojă, fără machiaj. Doar ochelari, ruj și niste dinți incredibili de albi, cu strungăreață. Ține mereu spatele drept și vorbește repede, tare și clar.

„Sunt mama dimineților voastre”, le-a spus ea acum 12 ani elevilor de-atunci. Și așa i-a rămas numele. Iar dacă stai de vorbă cu foștii elevi (nu a socotit niciodată câţi), multe din poveștile lor încep cu: „Vă mai amintiți, doamna, când…?”  şi continuă cu: „Când în prima zi de școală mă băteau pantofii și mi-era frică si mi-ați spus că o să fie frumos la școală?”, „Când am venit la ora de sport cu pantalonii lui tata, și plângeam, dar dumneavoastră nu v-ați supărat?” „Când am fost la Institutul de Fizică de la Măgurele și ne-am jucat cu laserele?”

„Cu asta rămân”, spune Boboc. „Să învețe să înmulțească și să scadă învață oricum”. Pentru ea, cheia e să se apropie de fiecare copil în parte. Să îl facă să se simtă important, să îl facă să se simtă valoros. „Formez un om și dacă ratez acum, totul e ratat. Copilul se uită la tine ca la Dumnezeu. Dacă nu l-ai băgat în seamă în momentul ăla, l-ai pierdut.”

Boboc s-a născut în satul Conțești, din Iași, a făcut școala primară în sat, apoi liceul la Iași. Voia să fie educatoare şi să facă și o facultate – pedagogie sau matematică – tot învățământ, nu şi-a dorit niciodată altceva. Părinții însă au întors-o ușor din drum: unde să se ducă ea, când școala din sat era gard în gard cu casa lor? Așa că a rămas acasă, a fost doi ani învățătoare și în paralel a predat educație fizică la clasele de gimnaziu. În ’93 s-a căsătorit cu un fost coleg de generală, care făcuse școala militară și fusese repartizat în București. În iarna lui ’94, la 22 de ani, a venit și ea la București și a preluat prin detașare o clasă de-a II-a la o școală unde, din cauza unui scandal, învățătoarea trebuia schimbată. În vară a dat examenul de titularizare. „Eu, un om simplu de la țară am avut curaj să mă înfrunt cu toată spuma din București. Am fost cinci și jumătate pe un loc.” A luat a treisprezecea și a fost repartizată la şcoala 149, din sectorul 3, unde e și acum.

Un an mai târziu s-a născut Diana Iuliana, fiica lor, acum în anul al II-lea la Academia de Studii Economice. „I-am spus: fără învățământ! Destul un sacrificat în familie”, își amintește râzând Domnica Boboc. „E o boală, un microb, dacă îți place.” Și dacă nu îți place? „Dacă nu îți place e un dezastru pentru copii.” A luat microbul în timp, s-a agățat de faptul că poate schimba un copil. „Cred că de-asta sunt atâția copii ratați pe străzi, pentru că cineva nu și-a dat interesul, nu pentru că sunt răi.”

Domnica Boboc e licenţiată în psihologie la Universitatea Spiru Haret și a terminat și un masterat în Psihodiagnoză cognitivă și consiliere psihologică. Însă e convinsă că tot Liceul Pedagogic Vasile Lupu din Iași a format-o, pentru că acolo spune că a făcut practică pedagogică strașnică (în primii doi ani asista săptămânal la câte patru lecții demonstrative, iar în următorii doi țineau ei înșiși câte o oră. Acum studenții la facultățile de învățământ primar fac doar o săptămână de practică în fiecare semestru). Şi-a dorit să fie mereu mai bună, mereu pregătită, mereu în competițe cu sine și cu jungla care i-a fost Bucureștiul.

Boboc începe fiecare zi prin a-și întreba elevii cum se simt. E convinsă că dacă ea își găsește timp să vorbească despre problemele lor, poate să îi facă apoi să se concentreze la lecție și la concepte noi. Mai mult, în urmă cu cinci ani a introdus ca materie opțională o oră de dezvoltare personală, bazată pe lucrarea ei de dizertație. N-a fost deloc simplu, pentru că nu exista programă și nu se puneau note. Colegii de cancelarie, dar și unii părinți au fost la început sceptici. Acum însă, unii au ajuns să joace acasă jocurile pe care copiii lor le învață la opțional.

La acest curs Boboc urmărește toate cele patru perspective: emoțională, socială, intelectual-cognitivă și relațională. Așează băncile în cerc (lucru care îi bucură enorm), iar copiii învață să își susțină un punct de vedere sau să spună că au o problemă, învață să accepte un coleg, învață să asculte. Spre exemplu, fac exercițiul: „Dacă aș fi o floare, aș fi…, pentru că…”. Copiii completează enunțul, apoi formează echipe cu cei care au numit aceeași floare și constată că au lucruri în comun și că pot vorbi cu colegi de care nu sunt de regulă apropiați.

Și-a definit această metoda de predare în anul 2000, când, la finalul clasei a IV-a, o elevă din primele ei generații i-a scris că i-ar fi plăcut să se poată apropia mai mult de „doamna”. Citind, s-a întrebat: „Oare ce-a fost în mintea ei patru ani? Poate aștepta să o întreb ce face, cum se simte.” A decis că trebuie să schimbe ceva şi a început să citească despre inteligență emoțională și despre cum transformi un copil care vine cu teamă la școală. Teamă pe care, crede Boboc, de multe ori le-o insuflă părinții când le spun: „Las’ c-o să te duci tu la școală și o să vezi atunci!”.

 Ca să facă orele mai atractive și școala, în general, o experiență plăcută, din 15 septembrie până în 20 iunie, Domnica Boboc e tot timpul cu gândul la cum să simplifice și să clarifice materia. Le inventează experimente la orele de științe, le proiectează filme despre războaiele daco-romane la istorie, le arată poze din vacanța în Grecia, și apoi le povestește despre democrație, Atena și maraton. La sfârșitul orei îi întreabă mereu ce li s-a părut interesant, ca să se asigure că au înțeles și că au rămas cu ceva. Îşi provoacă elevii să vină cu informații pe care ea nu le-a spus la oră. Nu întâmplător îi spune bibliotecara că„ „numai ai ei” vin mereu să ceară cărți.

Deși are 25 de ani de experiență, învăţătoarea nu se gândeşte la pensie. Nu s-a plictisit și nu a obosit. Tocuri nu mai poartă de mult la școală, i-ar fi imposibil, la cât se plimbă prin clasă. Trebuie să se pună la punct cu desenele animate – la anul va avea clasa pregătitoare. „Dacă nu ții pasul cu copiii, ești pierdut. Ei au impresia că doamna știe tot, dar eu le spun: nu, învățăm împreună.”

Elevii ei își fac temele în maximum trei ore, după cum arată chestionarele pe care învățătoarea le-a dat părinților la ședință (i-a întrebat, printre altele, dacă îi ajută la teme, la ce cursuri participă în afara școlii, la ce oră se culcă, cât stau la calculator și cât timp petrec împreună). Părinții confirmă că, copiii vin cu lecția învățată din clasă. „Sorin al meu, care nu credeam că se va merge încântat la școală, se duce cu drag”, spune Silvia Tudose, mama unui elev din clasa Domnicăi Boboc, a IV-a C. „Le dă teorie, dar încearcă să și aplice, iar copiii înțeleg. Nu scriu pagini întregi și nicio întrebare nu rămâne fără răspuns”, spune ea.

Silvia Tudose recunoaște că nu are domiciliul în circumscripția Școlii 149 (asemenea secțiilor de votare, și școlile au anumite străzi arondate). Când căuta un învățător pentru fiica ei mai mare, Boboc i-a fost recomandată. Învățătoarea avea atunci o clasă a III-a și n-a putut s-o ajute, aşa că fiica a ajuns la altă doamnă, însă peste doi ani, când fiul se pregătea de clasa I, mama a revenit și l-a înscris (dacă un copil învață deja în școala respectivă, fratele mai mic este automat înscris și el). Nici Andreea Tătaru, mama lui Bogdan, nu aparținea Școlii 149, dar și ei i-a fost recomandată Boboc. A căutat-o pe internet, a văzut niște filmulețe de la serbări și i-a plăcut. „Poți să-ți dai sema de calităţile unui cadru didactic și din activitățile extracurriculare, nu doar din câtă matematică știe”, spune Tătaru. Când a început clasa I, Bogdan Tătaru avea doar șase ani și „nici nu prea știa să dea pagina la carte”, recunoaște mama. Acum, Bogdan e la același nivel cu ceilalți copii, își termină singur lecțiile în două ore şi face înot de performanță. Dacă şcoala i-ar fi ocupat mai mult timp, nu s-ar fi descurcat cu antrenamentele zilnice.

Învățătoarea vrea să le dea tuturor șansa la o educație de calitate. Iar asta, spune ea, înseamnă inclusiv să-i învețe „de ce nu e bine să arunce pe jos, de ce e important să petreacă zece minute în tihnă cu mama sau de ce să nu îl admire pe Gigi Becali”. Domnica Boboc nu crede că ea – sau ce face ea – e soluția pentru învățământul românesc. Singurul lucru pe care îl pretinde elevilor și celorlalți învățători la care merge în inspecții în calitate de metodist (profesor specializat în metodica predării), este să facă totul din suflet.

Pe lista de dorințe pentru Crăciun, în afară de patinaj, derdeluș și oameni de zăpadă, copiii au mai scris: „să ne punem pe echipe și fiecare echipă să inventeze un joc și apoi să jucăm pe rând jocul tuturor echipelor”, „părinții să cumpere un joc și să ne jucăm cu toții”, „să aducem lopeți mici și să facem în curtea școlii un morman mare de zăpadă pentru toți copiii”. La 10 ani, când mulți copii visează tablete, telefoane și jucării cu personajele preferate din desene animate, elevii Domnicăi Boboc își doresc altceva. Pentru că au fost învățați să își dorească altceva.

Text de Sorana Stănescu (DoR)

Foto de Roxi Pop

5 Comments

  1. Mihai PALADE spune:

    Frumos, felicitări pentru articol!

    • baleanu mihaela cristina spune:

      Felicitari!
      Aici e vorba de vocatie .Doamna invatatoare invata zi de zi sa devina dascal si nu transmitator de informatii. E fooarte greu dar nu imposibil.Rolul invatatorului este determinant [pentru parcursul scolar al viitorului elev de gimnaziu sau de liceu.Elevii trebuie sa fie ajutati sa isi formeze deprinderi de studiu, de munca individuala sau in echipa, sa acceseze rand pe rand functiile superioare ale gandirii-comparatii, analize , abstractizare .
      Este esential sa pastram dorinta de a deveni mai buni si noi ca dascali ,dar sa le insuflam si elevilor nostri aceasta ,,ambitie ” de a-si depasi limitele , de a descoperi lucruri noi si interesante, dar si de a deveni oameni mai buni, mai sensibili la dorintele si nevoie celorlalti, mai ancorati in realitatea inconuratoare pe care sa o analizeze cu realism si obiectivitate.
      Mult succes tuturor in aceasta munca titanica si onoranta !

  2. Chirimbu Sebastian spune:

    Salutari dnei Prof! Sigur ca si facultatea pe care a urmat o a ajutat o in cariera! In pkus facultatea de Psihologiecsi Stiintele Educatiei USH inseamna mult pentru multi dintre noi!

  3. diana spune:

    caut invatatoare draguta, iubitoare de copii, vesela, care stie cum sa se poarte cu un copil pt cl1 sau la anul pt cl a2 a, in Bucuresti la o scoala de stat si sa faca si lectii si multe abilitati practice asa cum
    vad la diferite doamne educatoare aici pe net. multumesc

  4. Anne spune:

    O doamna extraordinara, cu dragoste pentru copii si vocatie!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *