Ce au în comun matematica, Vivaldi și Mihai Șora? – Ioana Steluța Manea, profesoară de Matematică, Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Techirghiol – profesor MERITO 2019
13/03/2019
De la Brâncuși, la Irina Rimes – Bogdan Rațiu, profesor de Limba și Literatura Română, Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”, Târgu-Mureș – profesor MERITO 2019
13/03/2019

Să-ți ajuți colegii – Elisabeta Păcuraru, învățătoare, Școala Gimnazială Eșelnița, județul Mehedinți – profesor MERITO 2019

Să-ți ajuți colegii

„Nu am în clasă români sau romi, am în clasă elevi.”

Într-o sâmbătă de ianuarie, Elisabeta Păcuraru e într-o sală de așteptarea Palatului Parlamentului din București. Stă pe un scaun, aproape de magazinul cu bluze tradiționale românești și strânge ușor paharul de cafea din carton, de parcă ar fi din plastilină și ar încerca să-l modeleze. A venit cu 16 voluntari, printre care și cinci foste eleve de-ale ei, într-o excursie educativă de-un weekend. Copiii au primit acest cadouentru că au ajutat la campanii de sterilizare a animalelor în satul lor.

Elisabeta Păcuraru are 41 de ani și e învățătoare la Școala Gimnazială din satul Eșelnița, Mehedinți. Avea șapte ani în 1984, când, la ordinele lui Nicolae Ceaușescu, s-a început construirea Casei Poporului și 12 ani la Revoluție. „Țin minte că-mi doream să merg la București. Simțeam că e tare că am scăpat de comuniști, că trebuie să-i susținem pe ceilalți”, spune ea. Înțelegea evenimentul, pentru că familia ei mai asculta noaptea Radio Europa Liberă. În plus, locuia la granița cu Iugoslavia și auzea că unii români traversau înot Dunărea, ca să ajungă în țări din Occident și să ceară azil politic.

Pe lângă lecțiile pentru școală, atunci își ajuta părinții în gospodărie – se ducea „pe poieniță” cu gâștele – și citea cărți de Karl May, Jules Verne și Agatha Christie împrumutate de la prietenele ei. În fiecare vară își propunea să depășească 100 de volume.

Când s-a prăbușit regimul comunist, părinții au transferat-o la Orșova, la vreo șase kilometri de casă, pentru că umblau zvonuri că școala ar rămâne fără profesoarele bune de matematică și de română, din cauză că ele n-ar mai fi vrut să facă naveta de la oraș. „Pentru mine a fost groaznic într-a VII-a și a VIII-a”, spune Elisabeta. „Profesorii făceau mișto că eram de la țară, colegii nu mă acceptau.”

După aceea, a fost admisă la Școala Normală „Ștefan Odobleja” din Drobeta-Turnu Severin, liceu pedagogic, unde a stat la internat. La 19 ani, în 1997, a obținut prin concurs postul de învățătoare la școala din satul natal.

Astăzi, în timp ce părul lung și blond i se așază pe puloverul mov, cu unele fire rătăcite peste eșarfa de aceeași culoare, își aduce aminte că încă din clasa I a știut că vrea să devină învățătoare. Îi plăcea să le predea păpușilor, pe care le sprijinea de zidul casei, în curte. Erau șase de obicei: una mai mare din plastic, de vreo 40 de centimetri, cu ochi albaștri; cinci mai mici din cauciuc și un urs galben rămas de la fratele ei – astăzi polițist de frontieră –, care nu participa la joc. Punea un scaun în fața lor și rezema de spătar o tablă metalică pe care scria, în funcție de anul de studiu, liniuțe și bastonașe sau părțile de vorbire. Ce afla pe la școală. Făcea asta inclusiv în timpul săptămânii, după lecții, ceea ce o ajuta și să repete ce învățase. A continuat cu păpușile până într-a VII-a, însă îi era jenă să le povestească colegilor. În plus, în clasă, dacă unii dintre ei îi mai cereau tema la matematică să o copieze, prefera să le-o explice și păreau s-o înțeleagă.

„Poate că dragostea de predare mi-a fost insuflată de maică-mea”, spune Eliza. Și-a dorit mult să fie învățătoare, dar familia nu a susținut-o. A terminat croitorie și creație vestimentară la o școală profesională din Iași. Nici tatăl ei n-a făcut muncă intelectuală: a fost lăcătuș mecanic la o fabrică din Orșova.

Când se gândește la întâiul an din învățământ, își dă seama că era reținută față de colegii cu experiență și față de părinți: o îngrijora că aceștia nu și-ar fi înscris copiii la ea, pentru că era tânără. În plus, lucra cu și mai mulți elevi decât în prezent: 30, față de 26. Acum, în clasa I, a rămas cu 21, după ce patru au plecat la părinți în străinătate, iar altul a anunțat-o că o să urmeze același drum. Încă cinci din cei rămași au cel puțin un părinte la muncă în afară și tot atâția au ambii părinți șomeri.

A văzut, încă din primul an de predare, cum câțiva elevi români refuzau să stea cu romi în bancă și cum unii romi nu-i acceptau pe alții de aceeași etnie, dacă familiile lor erau mai sărace. Și părinții o mai rugau să le mute copiii, ceea ce încă se întâmplă în primul an al fiecărei generații. Le răspunde că nu le va schimba locurile, pentru că ea îi respectă pe toți. „Nu am în clasă români sau romi, am în clasă elevi.” Nu mai știe raportul din primii ani de predare, dar azi vreo 45% dintre cei 167 de copii din școală sunt romi. La ea, din cei 21, 13 sunt de etnie romă, iar pauzele și le petrec alături de români.

Singura diferențiere pe care o face ține de rezultatele la învățătură. Îi așază la mesele de două locuri pe elevii mai slabi cu cei mai buni, ca atunci când lucrează la matematică, aceștia din urmă să-i ajute pe ceilalți sau s-o cheme pe ea să le explice.

A decis să adapteze metodele tradiționale de predare la nevoile elevilor încă din primele luni la catedră, pentru că nu dorea să-i plictisească. Pregătea singură materialele didactice și rămânea până seara la școală să decupeze și să facă planșe cu litere sau fluturași. Ca și-acum, dacă lucra o schemă logică la istorie, de exemplu, le spunea: „Găsiți o idee de aur a acestui fragment”, iar ideea care sintetiza cel mai bine ce aveau ei de reținut era trecută pe schemă.

Elisabeta a predat nouă ani la școala din Eșelnița, timp în care a studiat la Drobeta să devină institutor de limba franceză (adică învățător cu studii superioare pentru clasele I-IV). Apoi s-a detașat un an la o școală din București, pentru că se căsătorise și voia să locuiască cu soțul ei. Ulterior, acesta a plecat în Canada să-și găsească un job de broker de asigurări, iar după un an Păcuraru l-a urmat. A locuit la Toronto din 2008 până în 2009; i-a luat câteva luni să învețe limba engleză și a muncit o vreme la o creșă privată a unor români. Făcea matematică cu bețișoare, pictură și îi învăța literele pe cei cinci-șase copii. Îi era bine, dar își dorea să revină în România.

S-a întors în Eșelnița, pentru că aici îi era mai ușor să ajute comunitatea, de pildă prin programe educaționale pentru copii. „În Canada se investesc bani în educație, cărările sunt bătătorite, doar mergi pe ele”, spune învăţătoare. „În România, mai ales la sat, e mult de lucru. Trebuie să bați pasul în loc până faci cărarea.” O să plece din Eșelnița doar dacă o să trăiască o frustrare mare, dacă o să se zbată pentru ceva și nu o să mai aibă sprijin din partea altora. (Soțul ei a rămas în Canada, s-au despărțit de comun acord, iar acum ea are alt partener și un fiu de doi ani.)

La scurt timp de la întoarcerea în România, în 2009, Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale – care gestionează și Erasmus+ – a lansat un apel pentru o rețea de formatori pe programe europene. Elisabeta, care făcuse între timp un curs de formator, a fost acceptată și, între 2010 și 2015, a fost trainer pentru voluntari din ONG-uri de educație și de mediu, lucrători în muzee sau primării, pe care îi învăța să scrie proiecte europene pentru tineri. De luni până vineri era învățătoare, iar în weekenduri ținea cursuri prin țară. A călătorit și în țări precum Franța și Turcia, pentru schimburi internaționale de experiență, în care i-a integrat și pe unii elevi din sat, care altfel n-ar fi avut bani de drum.

Și tot nu simțea că face destul. În 2015 a obținut finanțare de la Fundația Vodafone România ca să construiască un centru Școală după școală. A reușit prin Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, din care face parte din 2005, de la înființare. Profesoara este printre cei 15 membri fondatori, activi și astăzi, majoritatea profesori și învățătoare. Când au finanțare, pornesc diverse proiecte educaționale sau campanii de sterilizare cu elevi voluntari și când nu, împart pliante despre reciclare.

Cu banii obținuți, membrii asociației și alți voluntari din sat au înființat Centrul Școală după școală într-un vestiar renovat al unui stadion de fotbal. 17 învățători și profesori (dintre care trei își completau norma didactică și ceilalți lucrau pro bono) au ajutat 14 elevi de I-IV să recupereze scrisul și cititul, respectiv 14 de gimnaziu, care nu se descurcau singuri cu temele. 11 dintre cei de primar au avansat și toți 14 de la V-VIII au promovat clasa.

Deși învață la aceeași școală, pe copiii romi și pe cei români îi despart un râu și un pod. Centrul era lângă școală, așa că Elisabeta și voluntarii au mers pe străzile dintre casele romilor și le-au vorbit părinților și bunicilor despre programul de recuperare, să fie siguri că aceștia îi vor lăsa pe cei selectați să participe, să nu-i țină acasă, cum obișnuiau la alte activități extrașcolare.

În anul următor, chiar elevii au fost mentori pentru alți colegi și au făcut lecții cu cei pe care nu avea cine să-i ajute în familie. Păcuraru a descoperit acest mod de lucru, peer education, cât a fost formator, în schimburile internaționale de experiență. Învățătoarele s-au ocupat mai departe de elevii de primar, iar profesorii de cei din V-VIII. După 2017, când s-a încheiat finanțarea, profesorii au mai lucrat suplimentar cu elevii câte o oră pe săptămână.

Lucrul cu elevii o motivează pentru că îi place să vadă cum se schimbă de la an la an și cum ajung să „ridice probleme interesante”. Odată le-a atras atenția că unii aruncă jumătate din pachetul de-acasă la coș. „Le-am zis: «În clipa asta au murit în lume sute de copii de foame, în țări sărace». Și au pus întrebări: «Ei de ce nu au mâncare?»,«De ce nu putem să le ducem noi?”. O bucură și zilele în care vede că își termină singuri pagina de exerciții la matematică, în special elevii cu părinți șomeri, căci știe că asta e șansa lor să-și găsească locuri de muncă.

Pentru că elevii au un nivel diferit de pregătire, ea consideră că învățarea diferențiată e importantă. Pentru ea nu contează doar cunoștințele elevilor, ci și cum lucrează în echipă sau cum își susțin un punct de vedere. „Unii cu note de 10 nu pot să-și expună o părere.” Ea îi încurajează să își articuleze opiniile, inclusiv să se autoevaluaeze: ce notă merită și de ce.

E aproape 17:00 și un paznic anunță că se închide Palatul Parlamentului. Elisabeta Păcuraru își adună voluntarii, îmbracă un palton roșu și pășește spre ieșire. Afară, fulgii de zăpadă i se așază pe firele de păr blonde. Pleacă cu gândul că s-au investit mulți bani în această clădire la care au muncit o grămadă de oameni și că „acum e destinată celor cărora de multe ori nu le pasă ce votează”. Pentru că toată lumea e obosită, nu apucă să discute cu voluntarii despre „ce înseamnă ca cineva să doneze bani pentru altcineva, pe care nici nu-l cunoaște, doar pentru că a auzit că acel copil face voluntariat în comunitatea lui”, așa cum au donat cei din Bruxelles pentru ei. Dar vor vorbi despre asta la următoarea întâlnire.

 

Text de Medeea Stan

Foto: Doria Drăguşin

1 Comment

  1. Melania Pervu spune:

    Foarte mandra de invatatoarea noastra draga! Felicitari, Elisabeta! Meriti respect pentru tot efortul si dragostea ta pentru nobila meserie de dascal!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *