Liliana Grigoriu, profesoară de fizică, Colegiul „Unirea”, Focșani, profesor Merito 2016
16/12/2015
Lucian Oprea, profesor de fizică, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța, profesor Merito 2016
16/12/2015

Liliana Mursa, învățătoare, Școlii Gimnaziale „Avram Iancu”, Abrud, profesor Merito 2016

30 de ani fără plafonare

 

Într-o sală înaltă de la parterul Școlii Gimnaziale Avram Iancu din Abrud, cu pereți de un alb imaculat și multă lumină neoprită de perdele, 22 de puști din clasa I discută serios despre „români cu care ne mândrim”. E 3 decembrie, ora de Comunicare în limba română. Așezați câte trei-patru la măsuțe în formă de trifoi, majoritatea în trening și cu ghiozdanele cu Barbie sau Spiderman agățate de spătarele scaunelor, copiii se iau la întrecere: care să citească mai bine, care să răspundă la mai multe întrebări.

Învățătoarea Liliana Mursa, o Albă ca Zăpada blondă de 47 de ani, n-are catedră și n-a avut niciodată. Înaltă și slabă, îmbrăcată cochet în blugi bleu şi helancă gri, cu un șal albastru pe umeri, prins la mijloc cu o curea roşie, se plimbă printre măsuțele piticilor ei. Ca să nu aducă în clasă tot noroiul și ca să se simtă copiii mai comod, în timpul orelor învăţătoarea poartă balerini negri, iar copiii – espadrile sau teniși. Măsuțele – comandate prin asociația ei și obținute sponsorizare de la o fabrică de mobilă – umbresc un șotron și un glob pământesc, pictate de învăţătoare în culori vii direct pe parchetul vopsit alb. Din tavan atârnă o minge transparentă pe care Mursa a desenat continentele. În dreapta tablei sunt rafturi cu materiale de lucru: acuarele, pensule, lipici, hârtie colorată, în stânga ei o bibliotecă, iar pe peretele opus planșe cu anotimpurile, cu ceasul, cu aniversații lunii și hărți, multe, multe hărți. Le-a adus până și o cutie cu nisip și scoici, pentru că foarte puțini dintre copii au văzut vreodată marea. Școala a dotat clasa cu laptop și videoproiector, iar imprimanta au cumpărat-o părinții. Copiii pot împrumuta oricând cărți, iar în pauze sunt liberi să se bucure de jocurile din bibliotecă în „zona de întâlnire” din spatele clasei, adică un dreptunghi de vreo 12 metri pătrați acoperit cu mochetă vernil.

Prima lecţie din decembrie e despre Brâncuși, Eminescu și Racoviță, dar și despre bunici, fapte bune, obiceiuri și despre cât de important e ca elevii să știe cine sunt și de unde se trag. Învățătoarea le-a adus de acasă cojocelul brodat pe care l-a purtat bunica ei în ziua nunții și un costumaș tradițional pe care mama i l-a cusut când era mică. Primește câte un „uaaaau” în surdină și atenție maximă de la toată lumea, după care se naște o discuție despre costumele pe care le mai au și ei de la bunici și despre cum ar trebui să le poarte și să le prețuiască.

„Cu ce alți români vă mai mândriți?”, îi întreabă Mursa. „Nu putem spune că ne mândrim cu tine, Lili, tu nu ești nici poeta, nici…”, își începe Antonia argumentația (încă din clasa pregătitoare, învățătoarea le-a cerut elevilor să îi spună Lili). „Ba eu mă mândresc cu tine”, se grăbește să o contrazică Petronela, „pentru că tu ne înveți lucruri noi”.

În 2016 se vor împlini 30 de ani de când Liliana Mursa îi tot învață lucruri noi pe copii. Sute și sute de copii. Mai întâi pe elevii de gimnaziu din Gârde-Bistra, un sat din nordul județului Alba. Apoi pe copiii de la grădinița și școala din Gura Roșiei, un sat la cinci kilometri distanță și, din 2014, pe cei de-acum, de la Școala Avram Iancu, din Abrud, un orășel cu 6.200 de locuitori, înconjurat de mine în munții Apuseni: Roșia Montană, Roșia Poieni, Gura Barza, Baia de Arieș. Nu e bucurie mai mare pentru Mursa decât aceea când foști elevi, acum la Liceul Horia, Cloșca și Crișan din oraș, învață să devină ei înșiși dascăli și își țin orele de practică obligatorie la clasa ei.

Mursa a avut dintotdeauna vocaţie pentru pedagogie. Era într-a V-a când a rugat-o pe fosta ei învățătoare s-o lase să facă un dans cu noii elevi din clasa I. Apoi toate coregrafiile pentru serbări. Apoi costume pentru festivităţi. „Și acum mă gândesc: cum or fi ascultat părinții ăia de mine, eu, un copil de-a V-a?”, spune Mursa. Cu toate acestea, la terminarea clasei a VIII-a, voia ba medicină, ba informatică. „Nu mă gândeam să fiu dascăl, deși tot ce făceam îmi spunea asta.” A mers cu tatăl ei la Sibiu, la liceul sanitar, și la Cluj – la cel de informatică. Iar în penultima zi de înscrieri, fără să fi luat vreo decizie, s-a întâlnit cu directoarea de la fosta ei școală: „N-ai vrea tu să mergi la liceul pedagogic?”, i-a zis ea. „A fost îngerul ăla pazitor care m-a îndreptat.”

Au urmat patru ani grei în internatul liceului din Blaj, în perioada 1982-1986. Erau 36 de liceeni în clasă, iar ministerul tocmai introdusese o programă dublă: făceau toate materiile specifice profilului pedagogic: psihologie, pedagogie, metodică, gramatică, literatură pentru copii, dar și matematică, fizică, chimie și biologie la nivelul claselor de mate-fizică. Aveau șapte teze în fiecare trimestru. La absolvire, a primit o catedră mozaic în Gârde, la 18 km distanță de casă (locuieşte de la patru ani în Abrud), unde trebuia să predea mai multe materii la gimnaziu: matematică, franceză, desen, educație fizică și muzică.

În ’89 a cerut să vină mai aproape de casă: tocmai născuse gemene, tatăl ei murise, iar mama se operase la coloană. A primit un post de educatoare la grădinița din Gura Roșiei, o comunitate cu mulți romi și sărăcie cruntă, iar după un an, s-a eliberat unul de învățătoare. Din ’90 până în 2000, a fost şi directoarea școlii. „În clasa I făceau pe ei la școală, pentru că nu știau să se ceară la WC”, își amintește Mursa. „Noi am început cu: suflă-i nasul, ridică-i pantalonii, învață-l să se încheie la haină, învață-l să se îmbrace. Veneau câteodată atât de mizerabili, dar niciodată nu mi-a fost scârbă.”

A predat la Gura Roşiei până în 2014 când un post a devenit disponibil la școala din Abrud. „Ăia au fost anii pe care Dumnezeu mi i-a dat, fiindcă a trebuit să-mi închei o misiune acolo: să schimb niște oameni, o școală, niște concepte legate de școală”, e convinsă acum Mursa, după ce a reușit să aibă promovabilitate de sută la sută la sfârșitul clasei a IV-a. Dimineața, când vedea că elevii lipsesc, mergea după ei acasă. Ca să-i facă să le placă școala, le aducea cărți și jucării, le serba ziua de naștere, îi incuraja și îi învăța să se ajute și să lucreze în grup. Ba mai mult, într-o vară a luat două pături și două sacoșe cu materiale și s-a dus să țină ore la copii acasă. Era convinsă că, dacă vor prinde drag de școală, vor continua să vină și împotriva părinților lor. Și așa a fost. „Noi nu aveam foarte multe lucruri să le oferim la școală, în afară de a prinde drag de învățătură. Știu că tot ce ține de mine am făcut. Mă certam cu părinții și-i amenințam cu Protecția (n.r.: Protecția Copilului), cu poliția, numa’ să văd io copilul ăla că vine la școală”.

Din 2006 a avut acces la niște instrumente și metodologii care i-au ușurat munca. Pe de o parte, s-a înscris la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj, iar pe de altă parte, a început să implementeze un program pentru copiii romi cu cei de la OvidiuRo. Aveau nevoie să formeze pe cineva pe plan local şi a fost prima care s-a înscris. A început cu un training la București, iar apoi, în septembrie 2006, a organizat ea însăși un atelier cu 60 de copii la Gura Roșiei. Au urmat training-uri în țară, trei conferințe naționale la Abrud, iar în 2011 a ajuns să coordoneze toate atelierele OvidiuRo din Alba și Hunedoara, cu peste 900 de copii.

Mursa încearcă mereu noi metode de lucru: la exercițiile de scriere, de exemplu, nu le încercuiește copiilor greșelile, ci ceea ce au făcut bine, astfel încât să le rămână în minte ceea ce e încercuit. Iar toamna aceasta a introdus „joia fără teme” – indiferent ce s-ar întâmpla și indiferent câte teme primesc în weekend, copiii sunt bucuroși să știe că joia nu au lecții.

De trei ani, Mursa este şi formator al Ministerului Educației și pregătește alți învățători să predea după noua curriculă pentru clasele primare, introdusă în 2012. Și acum își aminteste unul dintre primele cursuri când, după prima zi, avea impresia că le vorbește chineză. „M-am dus în baie și am izbucnit în plâns, le simțeam privirile în ceafă. M-au stors de energie. M-am dus cu poveste, m-am dus cu crez profesional: i-am pus să spună în trei rânduri: de ce dascăl și de ce nu în Italia să ‘grijești un bătrân?”. Foarte puțini ştiau să răspundă, dar pentru ea era clar: „Pentru că asta știu să fac cel mai bine și pentru că eu cred în puterea de a schimba destinul celui de lângă tine.”

Text de Sorana Stănescu (DoR)

Foto de Roxi Pop

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *