Mirela Spiță, învăţătoare, Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Bacău – profesor MERITO 2020
04/09/2020
Elena-Ligia Jebelean, profesoară de Limba şi Literatura Română, Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”, Timișoara – profesor MERITO 2020
04/09/2020

Vladimir-Alexandru Bogosavlievici, profesor de Istorie, Colegiul Național „George Barițiu”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2020

Istoria în stradă

„Orice marfă, dacă știi să o ambalezi frumos, este interesantă. Sigur că n-o să-i plictisesc cu statistici, cu învățat pe dinafară. Vreau să cunoască istoria ca o poveste frumoasă.”

„Domniță, ora la care veți participa nu va fi una obișnuită”, m-a avertizat la telefon Vladimir Bogosavlievici, profesor de istorie la Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca. Și nu doar ora, aveam să constat curând, ci toată atmosfera din jurul acestui profesor e un pic altfel, începând cu intrarea lui în școală:

„Bogooo!”, strigă un băiat de-a VI-a, cu ochii măriți, când îl vede. Profesorul, un bărbat de 59 de ani solid, cu mustață grizonantă și riduri crețe la ochi, bate palma cu el și-și continuă drumul spre a X-a B.

„Ce faceți, măi? V-ați băut cafeaua?”, îi întâmpină pe măsură ce puștii intră în clasă. „Servus, Tomoșule! Te-ai trezit, mă?”

Odată adunați cei 25, îi anunță că astăzi, la opționalul „Istoria Clujului”, vor face o recapitulare a lecției despre Obeliscul Carolina. Fiind vorba de o lecție cu Bogo, cum e cunoscut în școală și nu numai, asta înseamnă că vom ieși în oraș.

Facem dreapta la ieșirea din curtea școlii și profesorul strigă din urmă să ne oprim la primul colț.

– Cine a stat aici? Să vă văd! Primul fotograf al Clujului. Și acolo e Cetățuia. De ce îi zice «Cetățuia»? Antonia?”

– De la cetate, răspunde ea.

– Da. De la Cetatea Habsburgică.

E o zi neprietenoasă, cu ploaie și vânt. Elevii sunt zgribuliți în geci, dar refuză cu toții propunerea profesorului de a se întoarce în clasă.

– Alexia, ce stil e ăsta, la clădirea asta?

– Baroc, răspunde un băiat.

– Nu, unde e barocul? Nu aici. Toate clădirile pe care le vedeți cu fundament antropomorf, zoomorf, toate sunt databile la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX.

Trecătorii grăbiți aruncă priviri curioase și unii dintre ei îl salută. Localnicii s-au obișnuit cu prezența lui Bogo și a grupurilor lui pe străzile orașului – mai ales cu vocea puternică, ce răsună în Piața Unirii, pe străduțe sau în zonele mai liniștite, unde ține lecții cu elevii. De 15 ani face tururi prin oraș pentru prieteni, localnici și chiar pentru turiști străini, iar cu clasele la care predă iese aproape zilnic. Scopul e să le antreneze cultura civică – odată ce îi cunosc istoria, vor căpăta respect față de oraș.

Bogosavlievici s-a născut în Cluj, într-o familie de profesori de istorie. De la doi ani a fost dus la orele părinților, pentru că nu aveau cu cine să-l lase acasă. Așa se face că, stând în bancă cu elevii, a învățat să recunoască personalitățile istorice din manual. „Detebal” era Decebal și „Danai” era Traian.

„Nici nu știi cum ajungi la o meserie. Dar, în cazul meu, parcă de acolo mi-a venit interesul.”

Interes care a crescut odată cu romanele istorice – Alexandre Dumas, Paul Feval, Michel Zevaco, Karl May –, astfel că, fără ca părinții să îi sugereze vreo direcție, a ales același drum. După liceu, profil filosofie – istorie, în timp ce era student la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj, a început să asiste la orele tatălui. Apoi a trecut la catedră, sub supravegherea lui, până când a ajuns să îi țină orele, contra unei remunerații modice.

După absolvire, în 1985, a fost repartizat într-o comună din județul Călărași. După trei ani a revenit mai aproape de casă – mai precis, a făcut „geografia județului Cluj”, predând în mai multe localități din apropierea orașului. „Mi-a prins bine, că acum știu unde sunt satele respective.”

Din 2010 e profesor la Barițiu, cel mai vechi liceu românesc din Cluj, la clasele V – XII. Conform tradiției școlii, numele lui stă scris pe două cărămizi din peretele dedicat profesorilor care au predat sau încă predau aici. Deși, pe una e trecut „Bogosavlievici” și pe cealaltă, „Bogosavliev”. Or, el e mândru de numele lui sârbesc, dar glumește că ia în calcul să se înregistreze în acte ca „Bogo”, pentru că știe că îi pune în dificultate pe ceilalți.

Pasiunea pentru istoria Clujului a apărut în studenție, când i-a atras atenția o clădire și s-a întrebat a cui o fi fost. Atunci și-a spus: „Măi, eu nu cunosc orașul ăsta”. A început să caute informații la biblioteci și în arhivele Clujului, în română, maghiară, germană și latină, iar acolo unde nu știa să traducă, cerea ajutorul celor din jur. Le povestea cu entuziasm familiei, prietenilor și oricui voia să asculte istoriile descoperite, așa că mama l-a sfătuit să le scrie, ca să nu le uite. După ce le-a așternut de mână pe coli, apropiații l-au îndemnat să le publice.

Prima carte a fost Clujul Văzut și Nevăzut, publicată împreună cu o colegă de la Limba Engleză. Au tipărit 300 de exemplare, care s-au vândut în două zile – volumul a ajuns la a treia ediție –, și între timp a mai publicat 11. Și acum are în manuscris, la fel cum a procedat și cu celelalte, încă două cărți, plus una în colaborare cu elevii de la a X-a B, pe care i-a scos astăzi la plimbare, despre expedițiile în oraș.

Strategia lui, de a le dezvălui detalii și secrete din istoria orașului, dă roade. Chiar și părinții elevilor vor să participe la tururi. Acum e planificat unul cu clasa a V-a, la care e diriginte, împreună cu părinții. Pentru „țânțari”, cum îi alintă pe cei mici, pune la cale diverse activități culturale – de la teatru de păpuși, la mini-concerte folk în clasă. Introducerea în istorie o face printr-o lume pe care o cunosc deja: cea a desenelor animate. De pildă, la lecția despre Roma Antică s-au uitat împreună la Asterix și Obelix – desenele, apoi și filmul.

„Latinii aveau un principiu care se uită: Homo ludens, homo faber, homo sapinens. Omul se joacă, omul lucrează, omul gândește. Ia-le ca un fel de joacă. Dacă îți iei meseria ca într-o joacă, în sensul bun, nu te obosește. Dacă o iei ca pe o obligație, e un calvar, te termină. Și ei să simtă că e un joc care-i formează, care le dezvăluie un interes deosebit, pe care ei nici nu și-l cunoșteau.”

Aceleași principii se aplică și lecțiilor în oraș: „Văd, aud – imposibil cu vocea mea și volumul meu să n-audă – , discut, înțeleg”.

Vizitează cu elevii muzee, se uită împreună la filme cu teme istorice, cum ar fi Gladiatorul, ca apoi ei să scrie referate în care – important – să urmărească faptele interesante ale istoriei, nu neapărat anii. Asta au surprins și cei 25 de elevi care, acum doi ani, au făcut un film despre zidurile de apărare ale vechiului Cluj – din care un fragment se află în curtea Colegiului – și datorită căruia au ajuns să viziteze Parlamentul European.

Un dascăl bun, crede Bogosavlievici, trebuie să iubească elevii, să aibă empatie față de ei, să stăpânească meseria, să știe să comunice, să fie flexibil, să admită că poate să greșească – să nu se creadă Dumnezeu la catedră și tot timpul să fie receptiv la ce e nou. Astfel, spune el, s-ar diminua această distanță dintre elev și profesor pe care o vede în sistemul nostru de învățământ.

Iar el nu doar că nu se crede Dumnezeu, dar nici nu prea stă la catedră. Cât despre note, admite că poate uneori e prea generos, dar doar ca să-i încurajeze.

„După o experiență de 35 de ani, cam știu ce le place și ce nu. Și le povestesc în așa măsură încât să-i atrag. Orice marfă, dacă știi să o ambalezi frumos, este interesantă. Sigur că n-o să-i plictisesc cu statistici, cu învățat pe dinafară. Vreau să cunoască istoria ca o poveste frumoasă.”

O poveste cum e cea a vieții orașului de-acum sute de ani, dezvăluită chiar acolo, în fața clădirilor unde s-a întâmplat, cu un entuziasm care îi face pe toți să uite de frig, vânt ori ploaie.

„Aici vedem casele de secolul XIX ale Clujului. Apelați la imaginație! În Clujul ăla vechi, din secolul XIV, credeți că erau case din piatră? Nu. Din lemn, stuf și paie”, le povestește puștilor, adunați în semicerc în jurul lui.

„Dar acum 700 de ani? Vă uitați la Urzeala tronurilor? Îți imaginezi puțin și îți dai seama cam cum arăta Clujul atunci. Trebuie refăcută casa asta, dar uitați-vă, măi copii, ce construcție! Astea sunt cărămizi din secolul XIX!”

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *