De la șiruri de caractere, la excursii și medalii – Adrian (Doru) Modrişan, profesor MERITO 2025 de Informatică, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov

De la șiruri de caractere în C++, la excursii pe Tâmpa și medalii de aur la un concurs din SUA

„Ceea ce aștept e ceea ce a zis (Grigore) Moisil: o oarecare stabilitate în sistem și să nu schimbe lucrurile care merg bine.”

BIO: Adrian Modrișan predă informatica de aproape trei decenii. Este pasionat de arhitectură, muzică și limba franceză, lucruri pe care le strecoară în multiplele activități extracurriculare pe care le organizează cu elevii săi. Urmărește constant actualizările din informatică, pentru a fi el însuși la zi cu materia, iar sâmbăta organizează cercuri de pregătire suplimentară cu elevii. Își ia pălăria de profesor de fiecare dată când cineva — elev, părinte sau coleg – are o curiozitate la care el poate răspunde.

Profu’ de info este înconjurat de elevi și așteaptă să afle ce loc au luat la concursul internațional la care au participat. Între ei, cu zâmbetele și emoțiile pictate pe față, în bermude și tricou, nu-i deosebești din prima. Este un moment festiv și, ca toate concursurile, mai întâi te fac să transpiri și apoi vine bucuria. Se anunță mențiunea. Nu sunt ei. Au trecut de primul hop. Locul trei. Nu sunt ei. Respiră. „Cum se tot strigau premiile și au strigat premiul 2 și nu ne-au strigat pe noi, ne-am dat seama că noi eram premiul 1. Ăla a fost un moment în care ne-am îmbrățișat, am strigat YEEEeee, deși nu ne anunțaseră pe noi, anunțaseră premiul 2. Eram absolut siguri că am câștigat.” Se află la o școală din Statele Unite ale Americii, alături de tineri veniți din toată lumea ca să participe la concursul American Computer Science League (ACSL).

Adrian Modrișan (Doru), 50 de ani, un bărbat un pic cărunt, cu mustață și care vorbește cu entuziasm și pasiune, a știut încă de când era elev de liceu că vrea să predea. Înainte să meargă oficial la facultate, și-a testat abilitățile pe colegi și prieteni. În urma feedback-ului lor a primit confirmarea că predatul nu e doar dorința lui, ci și ceva la care se pricepe. „Primii subiecți au fost colegii mei, cărora îmi făcea plăcere să le explic. Îmi făcea plăcere când vedeam că înțeleg și asta mi s-a părut motivant”, își amintește el. Asta, și faptul că a ajuns la Olimpiada Națională de Informatică în fiecare an de liceu.

Apoi, lucrurile s-au legat natural: a combinat profesoratul cu informatica și și-a găsit locul la catedră în urmă cu aproape trei decenii, în 1997. Acum este profesor de informatică și TIC, precum și diriginte, la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, din Brașov. Activitatea lui se împarte între orele teoretice, orele de laborator, pregătirile pentru olimpiade sau diferite concursuri, dirigenție, excursii și inocularea unor noțiuni precum – responsabilitate și cultură generală. Informatica este și una dintre disciplinele de Bacalaureat pentru elevii de la profilul Real.

„În general, vreau să le transmit tot ceea ce înseamnă cultură. În timpul excursiilor, de multe ori ne oprim și facem un pic de studiu al arhitecturii – să înțelegem, să vedem de ce arată o clădire într-un anume fel. Un stil care mie îmi place foarte mult este Art Nouveau și la un moment dat, într-o excursie, am întrebat în ce stil e clădirea cutare, cred că eram în Viena, și atunci mai mulți au recunoscut  – Art Nouveau”. Astfel de momente sunt un câștig și îi aduc bucuria din afara diplomelor și a concursurilor.

Pe lângă informatică și cultură generală, este de părere că elevii de liceu trebuie să fie responsabilizați, mai ales că majoritatea devin și majori, adică responsabili legal, înainte de a ieși de pe băncile școlii. Este un principiu pe care l-a învățat de la câțiva profesori de-ai lui, care i-au devenit și mentori. Asta pentru că „pur și simplu m-au făcut să mă simt foarte bine, mi-au dat o libertate de care ai nevoie la vârsta aceea, în același timp învățându-mă lucruri, aplicând asupra mea rigorile necesare”.

Cum reușește el să pună în practică asta? „Lăsându-i oarecum să se descurce singur în situații concrete.” De la momentele în care face activități extracurriculare și îi lasă să facă singuri anumite lucruri, „de exemplu, să se orienteze pe hartă și formez grupulețe care să ajungă singuri la o anumită destinație, fără să fiu la doi pași în spatele lor, ci poate la mai multe sute de metri”. La momentele în care îi lasă, mai ales pe cei de la clasa la care este și diriginte, „să se ocupe de organizarea anumitor evenimente”.

Apoi, mai este o lecție pe care a învățat-o la rândul lui și acum o predă mai departe. Respectul numelui. „Asta e o treabă pe care am învățat-o din liceu, și anume că respectul nu constă neapărat în faptul că îi zici cuiva tu sau dumneavoastră. Când iau copiii în clasa nouă, le spun că pot să-mi spună pe nume, ne putem tutui”, explică dascălul. Majoritatea îi spun simplu – Doru.

Mai există momente în care, la fel ca în pandemie, orele se țin online. Acum sunt rare, dar regulile sunt deja cunoscute de fiecare: convenția este să-și pornească și elevii camerele la începutul orei. Apoi, le pot opri, pentru a se concentra pe ce au de făcut. Lucrează împreună în același program, el scrie cerințele și apoi elevii construiesc rezolvările.

„Corect”; „E foarte bine”; „Ce mai putem face?”; „Care ar mai fi altă soluție?”, îi încurajează și provoacă pe parcursul orei de laborator în care învață șiruri de caractere, de pildă. Îi îndeamnă și le lasă spațiu să fie creativi, o condiție pe care o consideră de bază pentru a putea identifica soluțiile problemelor de informatică. „La info, trebuie să ne gândim la toate cazurile posibile”, amintește des.

Concursurile pe care le-au câștigat și care l-au dus împreună cu elevii lui în Statele Unite ale Americii au venit și ca o confirmare că programa școlară pe care o urmează este aliniată cu ceea ce se face peste Ocean. „Eu particip cu elevii mei din 2002 la un concurs internațional, American Computer Science League (ACSL). Ăsta e un concurs pe care americanii l-au început în ‘79, și e un concurs realmente de programare și informatică. Este foarte interesant, problemele sunt provocatoare, sunt de logică și, pur și simplu, comparând programa noastră școlară cu cea a copiilor americani care merg la acest concurs, având ocazia până în pandemie să stau și față în față cu profii, am constatat că suntem absolut în regulă. Deci, aceleași lucruri se fac și la noi, aceleași chestii de algoritm”, explică profesorul cu mândrie.

Pentru a ajunge acolo, a trebuit să facă rost de sponsorizări, dar asta nu a stat în calea lui și a elevilor săi. Din pandemie, concursul s-a mutat în mediul online, iar Doru și elevii lui participă în continuare. O altă schimbare este faptul că în ultimii ani concursul nu mai este adresat echipelor, ci fiecare elev participă individual. Anul trecut, un elev din clasa a XI-a, pregătit de Adrian Modrișan, a câștigat medalia de aur.

Celor care se întreabă de ce ar trebui să învățăm informatică, profesorul le răspunde pragmatic și clar: informatica se află în toate aspectele vieții noastre. „Informatică găsim în orice, mai nou, până și în aspirator și în frigider există un microprocesor care e programat – și atunci ne lovim de asta în absolut orice facem. Cel puțin în secolul nostru e posibil ca într-o zi să avem câteva zeci de mii de interacțiuni cu tot felul de dispozitive care conțin în ele ceva programabil.”

Pentru Adrian Modrișan, definițiile informaticii și ale programării sunt ancorate în practic: „programarea se bazează pe șapte tipuri de instrucțiuni. Șapte sunt extrem de puține, șapte se pot face pe o mână. Și anume: citiri și afișări de date, atribuiri de variabile, o instrucțiune condițională de tip if, care în funcție de o condiție face ceva sau altceva, și trei tipuri de repetitive. Atât. Pe aceste șapte este construit absolut orice dispozitiv din lumea asta. Ceea ce mi se pare fabulos este că de la sistemele de operare, la jocuri, la softul care acționează un lift, la computerul de bord al unei mașini, absolut totul este format din aceste șapte instrucțiuni. E clar că cele șapte se pot combina în feluri infinite”, adaugă el.

La Catedra de Informatică de la „Șaguna”, unde predau șase profesori, orice coleg de la altă disciplină, când are vreo nelămurire vine și-ntreabă, explică Adrian Modrișan. Astfel, funcționează un fel de asistență neprogramată pentru colegii lor. Cel mai vizibil a fost înaintea pandemiei, când lumea și școala se pregăteau să funcționeze online.

„Culmea e că disciplina mea este singura din liceu care poate să trimită oameni direct pe piața muncii. Asta puțină lume știe, dar la informatică îi învățăm suficiente lucruri astfel încât să poată să lucreze în domeniu. E drept, necalificați, nu recomand nimănui, totdeauna le recomand să meargă să aprofundeze studiile, dar la o adică sunt mulți care lucrează sau o pot face”. De la  birotică, web design, inclusiv la programare.

În continuare, nu doar predă, dar își și predă. Experiența și internetul îl ajută să țină pasul cu actualitatea. „Există un timp pe care mi-l aloc ca să mă țin eu la curent cu toate lucrurile care mai apar noi și există un timp pe care îl aloc suplimentar pregătirii cu elevii. Pentru partea asta a doua, în general lucrez în zilele de sâmbătă, fac un cerc de pregătire, în special pentru concursul ACSL.”

Iar interacțiunea lui cu elevii nu se rezumă la cea din jurul calculatoarelor. În tot ce face, vrea să le transmită celelalte trei mari pasiuni ale lui: limba franceză, muzica, arhitectura. De aceea, printre activitățile extracurriculare pe care le organizează se numără: implicarea elevilor în activități de voluntariat în cadrul Festivalului de Muzică Barcensis, excursia anuală din Munții Făgăraș, care anul ăsta a sărbătorit a 22-a ediție neîntreruptă: „E vorba de un weekend. Plecăm vineri, mergem cu rucsacurile la școală, plecăm vineri după ore, mergem pe munte și ne întoarcem duminica”; drumeții pe Tâmpa sau strângeri de fonduri pentru oameni aflați în dificultate. „De obicei în școală avem acțiunile care se cheamă Bazarul de Crăciun, în care copiii fac prăjituri și toți banii adunați se duc undeva la o cauză nobilă”.

Legat de sistemul de învățământ actual, cel mai mult îl îngrijorează faptul că „avem un sistem extrem de instabil. Cum zicea, cred că Moisil, în învățământ cea mai mare reformă va fi în momentul în care nu se va mai dori în fiecare zi să se facă câte o reformă”, spune dascălul. „Evident, o reformă trebuie. Dar dacă la fiecare an se schimbă câte o chestie, pur și simplu trebuie în paralel cu două clase la care predai, cu unii să ții cont, cu alții să nu ții cont”, explică punctual.

În astfel de sisteme instabile, oamenii devin ancore. Nu îi rămâne decât să se adapteze și să formeze oameni mai departe. Iar uneori, mulțumirile vin chiar și ani după ce elevii lui au absolvit: „Am făcut un curs opțional de Python și un elev care e student la Cluj mi-a scris — «ține-te de cursul ăla de Python că nici nu știi cât de bine mi-a prins și să le prindă și altora bine».”

„Deci ceea ce aștept e, ceea ce a zis Moisil, o oarecare stabilitate în sistem și să nu schimbe lucrurile care merg bine”, spune ca o dorință lansată în Univers.

Text de Andrada Lăutaru

Editor: Andreea Archip

Foto: Doria Drăgușin

Premiu susţinut în 2025 de Google România, partener al Galei.