Lecțiile colorate ale Cătălinei – Cătălina Cocan, profesoară de Limba Engleză, Şcoala Gimnazială „Alexandru Vaida-Voevod”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2017

Lecțiile colorate ale Cătălinei

„Școala, în genere, e un spațiu în care stai cuminte în bancă, nu te joci, nu te simți bine. Când predau nu pot face circ, dar elemente pot împrumuta.”

„Patricia, scoate ceva pe care să notezi, că altfel scoatem goanga”, spune Cătălina Cocan, după ce toată clasa I C din școala gimnazială clujeană „Alexandru Vaida-Voevod” a răsunat într-un „Hello teaaacher!” la unison. Profesoara de engleză și-a ales trei ajutoare cu care se plimbă printre bănci și verifică dacă toți au penar, caiet, carte. „Scumpa, îi spui mamei ca pentru joia viitoare să-ți pună și engleza în ghiozdan, te rog?”, îi spune Patriciei, lăsându-se pe vine lângă banca ei. Fetița dă din cap aprobator și îi cere repede colegei de bancă o foaie – nu vrea ca numele ei să fie scris în burtica goangei desenate pe tablă, acolo ajung copiii neascultători.

Cătălina are 35 de ani, e șatenă și creață și are ochi căprui mari, e nemachiată și poartă blugi și-un pulover negru cu gri peste cămașa colorată. Scoate din ghiozdan un șorț verde cu roz, din ale cărui buzunare ies pe rând pixuri sau cretă, după nevoie. Și l-a confecționat singură, când și-a dat seama că se tot murdărea pe pantaloni– căpătase ticul să le bage și pe unele și pe altele în buzunare, de-ncepuseră copiii s-o strige „Frankenstein”.

Culorile sunt importante. Vezi cartoanele în sistem semaforizat, ținute tot în șorț, menite să-i organizeze pe pici. Roșu: ea dă explicația și nu vorbește nimeni. Galben:e momentul să pui întrebări. Verde: un exercițiu cu ce au învățat atunci. Șorțul e și răsplata cu care-i momește să fie atenți până la finalul lecției. „Nu le dau bomboane”, explică ea, „dar celor activi le fac o poză cu șorțul la brâu – unii îl pun ca Batman. Se bucură când se văd în poză. Le spun: Vezi ce frumos ai ieșit? Vezi că ai putut să răspunzi?”.

Cătălina a deprins super-puterea de a-i feri pe copii de plictiseală acum mai bine de 10 ani. Absolvise Limbi Străine – Engleză la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj și era masterandă la Studii Culturale Britanice, când a prins un job de profesor asistent la o școală privată din Cluj. Șapte luni a observat doar orele, intervenind când profesorii lipseau. „Enorm m-am schimbat”, spune ea, convinsă că toți profesorii ar trebui să treacă printr-o astfel de experiență înainte de catedră. Ca observator poți să vezi ce merge, ce poate fi îmbunătățit. E spațiul pentru idei și studiu activ. „Dacă n-aș fi fost profesor asistent, aș fi fost un profesor diferit de ceea ce cred eu că sunt acum. Mulți tineri fug de învățământ pentru că e o chestie în care, când intri, te sperii.”

Ea a prins curaj tot în acele șapte luni inițiatice, când a primit cea mai faină diplomă pe care o are: una roșie, făcută de copiii ei. O grupă de elevi fusese selectată la un opțional de dramă și rămăseseră câțiva copii necăjiți, nu atât de talentați artistic. Directoarea i-a sugerat să organizeze cu ei, separat, o mini-grupă de teatru. Nu știe cât a reușit atunci să-i învețe, totul era nou și pentru ea. Au învățat cot la cot și nu i-a complicat cu limbaj de specialitate. „Au știut că au un roluleț, ne-am pregătit niște hăinuțe, au fost bucuroși – am făcut ceva.”

Cu meseria a crescut în casă. Mama a fost profesoară de română, tatăl, de matematică și a părut calea potrivită și pentru ea. Engleza a prins-o de mică: era canalul secret de comunicare cu sora ei, fiindcă părinții sunt francofoni. După absolvirea masteratului, în 2006 a luat prin concurs postul de la Vaida-Voevod, unde de atunci face slalom de la clasa I până la a VIII-a.

„Școala, în genere, e un spațiu în care stai cuminte în bancă, nu te joci, nu te simți bine”, spune profesoara. Ea, fiindcă lucrează mult cu copii mici, trebuie să recurgă la alte metode. Vezi mănușile supradimensionate cu care îi învață numărătoarea. „Când predau nu pot face circ, dar elemente pot împrumuta.”

Sunt jocuri pe care oricine le poate face, nu crede că are vreo abilitate specială – are însă doi copii acasă, un băiat de 10 ani și o fetiță de cinci, care o inspiră. Spre exemplu, să înceapă un teatru de păpuși în școală. Pentru asta a bătut second-handuri, a dus de-acasă draperia vișinie – devenită cortină – și uscătorul de rufe, ca suport (fiindcă „why not?”). Ideea i-a venit în concediul postnatal, o perioadă înfloritoare. Programul era haotic, dar ea funcționează după o lege: dă-i unui om ceva de făcut, calculează cât timp îi trebuie, dă-i mai puțin cu o pătrime și va face; dă-i timp dublu și nu va face. „Intru într-o panică creativă – iar ordonarea de idei o duc cu mine, nu am de ales.”

Precizia o preocupă și încă nu crede că a ajuns la nivelul pe care și l-ar dori, dar pe bucăți, fragmente de lecții, îi ies. Tot timpul apar ocazii de inovație. „Sunt momente în care copiii mă ajută prin mimică și îmi dau seama că aș putea face și altfel”, spune Cătălina. „Devierea are riscurile ei: uneori iese, alteori nu se ajunge la punctul la care ai vrea tu, dar îmi asum riscul. Altfel e, poate, doar o lecție corectă. Nu și vie.”

În primul an la catedră, a prins o clasă grea de-a VIII-a. După ce îi spusese o prietenă să poarte tocuri, să fie sigur mai înaltă decât ei, le-a vorbit elevilor o oră în engleză, ca să-și dea seama la sfârșit – fiindcă fusese liniște – că doar vreo trei înțeleseseră ce-a spus. „Pentru mulți profesori, asta ar fi fost marca unei lecții reușite.” Pentru ea, a fost semnul că trebuie să schimbe metoda. A început să mai devieze de la cerința „english only”, ca să priceapă și cei care nu știu ioc. „Santa you are fat, very fat, eat some fruits, și dă jos burtica, te rog eu mult.”

„Dar am deviat și de la liniște.” A intrat o colegă odată și a întrebat ce-i cu toată harababura. Era o „harababură creativă”, copiii lucrau. „În sistemul nostru apreciezi greu un profesor care face o chestie gălăgioasă. Nici eu nu pot să fac mult pentru că mă încarcă, vrei să fii un pic de șefă în clasa aia – râdem, glumim, dar este un sistem ierarhic în care eu conduc.”

„I feel happy”, le spune azi copiilor, în slow-motion și cu un zâmbet agățat de urechi, „nooot saaad”, întorcând pe dos buza de jos. Așa apare la ore, feeling happy, senină, deschisă. Nu toți colegii o iau în serios când o văd cu rucsacul în care-și cară caietele, șorțurile și restul recuzitei, mereu în haine colorate.

Fiindcă ce face la școală aduce mult a joacă și ea simțea că-i ruginește engleza, în postnatale a învățat și a dat examenele Cambridge Proficiency și IELTS. A vrut și să se transfere la un liceu, însă nu a putut fiindcă nu avea performanțe – aici nu se organizează olimpiadă la engleză. S-a simțit ciudat când a realizat că diplomele personale nu valorează destul pentru sistem, dar n-a zăbovit prea mult. „Am zis că, dacă rămân aici, măcar mă joc și fac ce știu eu să fac. Și în locul în care ești poți face puțină magie, dacă vrei.”

Magia poate lua multe forme. În decembrie, lucra cu elevii de-a V-a care au ales opționalul Discovering Europe, printr-un proiect Erasmus+, la punerea în scenă a patru povești, în limba română. „Când vor fi pregătiți, vor cere copiii să trecem la engleză.” Cu șorțurile – a conceput un prototip pentru profesori și unul pentru elevi – a participat recent la ELTons, un concurs de inovație în educație, sub umbrela Cambridge. Magie face și la ore, prin discuții sau interpretări cu personajele din Harry Potter ori Narnia. „Decât să fiu omul ăla doct, dacă aș avea timp și răbdare, prefer să fiu clovnulețul care îi antrenează și e pus la punct cu personajele din HP.”

Dacă deja simțiți că nu puteți ține pasul cu ea, măriți-l, pentru că stare nu are. Printre lucrurile croite de ea, într-un colț al bibliotecii e o geantă pentru orga electrică la care învață să cânte de anul trecut. (A primit-o cadou fiul ei, dar pe el nu l-a interesat.) Exersează acasă, la școală, pe unde apucă. Știe câteva game, se simte fix ca un copil și e fix ce trebuie.
A citit undeva că, pentru prospețimea raportării la cel care învață ceva ce ție îți pare ușor, e bine să înveți și tu lucruri noi. „Senzația e stranie, sunt obișnuită să-mi iasă lucrurile. Asta nu-mi iese și e nevoie de multă concentrare.” Asta le spune și copiilor: să încerce, chiar cu riscul să nu le iasă, pentru că loc de îmbunătățiri e întotdeauna. Iar cu orga, dacă totul merge bine, în curând va pune de-un teatru de păpuși cu muzică live.

Text de Ancuța Iosif

Foto de Doria Drăgușin