Poezia ca metodă. Educatoarea care îi învață pe copii să se vadă egali
„Dacă eu pot schimba destinul unui singur copil cu o vorbă bună pe care o suflu în urechea lui, spunându-i că e bun la ceva, el pleacă fericit și poate îi încolțește acolo dorința, sunt împăcată.”
BIO: A intrat la Pedagogia învățământului primar și preșcolar la Facultatea de Litere din Bacău la 43 de ani. Înainte, a lucrat în croitorie, pielărie, tapițerie, la curățenie în Italia și a fost casnică în România. Apoi s-a întors la ceea ce și-ar fi dorit de când a terminat liceul: învățământul. A avut printre cele mai mari note la titularizare și putea alege orice post, dar a mers în satul Poieni, din Neamț, unde își pune toată priceperea să îi învețe pe copii să vadă dincolo de munca necalificată de tăietor de lemne a părinților și să viseze. Își pune toată experiența și umanitatea să-i sprijine și pe adulții care, asemeni ei, la un moment dat s-au pierdut pe drum.
„Fosta mea doamnă dirigintă de la liceu mi-a spus: dacă vrei, poți să mergi ca suplinitor în învățământ. Undeva la Calu-Iapa. I-am spus tatălui, mamei și nu m-au lăsat, aveau altă mentalitate, că dacă pleci de acasă, te destrăbălezi. Aparte că era o zonă foarte izolată, nu erau autobuze, trebuia să stai în gazdă la cineva.
Le-am cerut să mă ajute să mă dea la facultate, dar nu au avut niciodată un interes pentru mine.”
Săptămânile în care a plouat în neștire se văd în noroiul de pe drumuri și apa care băltește pe câmpuri, dar și în clasa Dumitricăi Chistol. Din 22 de copii, au venit astăzi doar 12. Când apele se umflă, iau la vale punțile și fac drumurile până la microbuzul școlar impracticabile. 
Dar în grădinița colorată e cald și bine. Copiii țopăie ca broaștele sau se unduiesc ca peștii, așa cum le zice cântecelul.
Se liniștesc după dans abia când educatoarea le zice în șoaptă „treziți-vă, iepurașilor”, și ei se prefac că sunt somnoroși, deci mai liniștiți.
Primesc bucăți de carton, vată, lână, lipici, creioane cerate. Dumitrica Chistol e în toate părțile:
– George, ai făcut un băiețel?
– Al tău e bătrân? De ce, că are părul alb?
– Vă rog să apăsați pe lâniță că altfel îi zboară părul…
– Cu creionul faceți ochii, năsucul, gurița, mustăcioara…
Apoi se pregătesc să vadă pe ecranul mare un film mut despre o ghindă „furioasă”. Copiii au întrebări: „Îi e somn, doamna?”, „Acum unde s-a dus?”. Îi întreabă și „doamna”: „Cum credeți că se simte acum copacul? Dar vulturul?”
„E trist, doamna?”
„După ce v-ați dat seama?”
Dar vai, vine vântul puternic, a doborât copacul! „Vedeți ce face natura? Îl smulge din rădăcini. Ca la voi aicea când vine apa mare… Natura e puternică, dragi copii!”
Au trecut 10 ani de când Dumitrica a intrat prima oară în această clasă. A fost avertizată de colegi că e o comunitate săracă, populație romă, absenteism, lipsă de resurse.
„Scăunele decojite, din 1950, cred că de când s-a deschis școala. Am cumpărat mușama albă, le-am capsat, le-am vopsit. Era un singur dulap în care existau câteva piese Lego. Atât”, își amintește ea.
Când s-a întors la școala din comună, la Piatra Șoimului, să semneze contractul, cu o colegă cu mașina, au trecut firul de apă din fața grădiniței.
– Ce apă e asta?, a întrebat.
– Calu! Și mai este una, Iapa.
– Calu-Iapa?
– Da, Calu-Iapa. În trecut așa se numea comuna.
„Eu, după 25 de ani, am ajuns exact în același loc în care trebuia să fiu la 18 ani!”, spune Dumitrica.
Drumul până aici a fost cu multe suișuri și coborâșuri. Le-a putut vedea desenate, pe tablă, într-un seminar de la cursul de Educația adulților, la masterat.
„Întâi a scos o altă doamnă și i-a zis: vă rog să vă desenați cariera dumneavoastră. Doamna era directoare de 30 și ceva de ani, avea un CV de ăla de 5 metri. Doamna a zis așa: am terminat opt clase, am intrat la un liceu pedagogic din Bacău, am făcut facultatea și sunt profesoară, totul liniar.
«Dumitrica, ia ieși și tu și desenează.» Am terminat liceul agricol, m-am dus să lucrez în croitorie. «Deci te-ai dus în jos.» După aia m-am dus în Italia. «Deci mai în jos.» După aia m-am întors acasă, unde un an am fost casnică. După, m-am dus și am făcut cursul de croitorie. «Un piculeț în sus.» Apoi facultate, apoi postuniversitar.”
Și linia ei pare să meargă țintă în sus de aici, și-a găsit drumul. Cel pe care oamenii care au cunoscut-o și au apreciat-o i-au spus că îl rătăcise. „Eu am fost încurajată mereu de străini. Profesorii mei, apoi profesorii fetelor mele din Italia, profesorii de la liceul din Piatra Neamț al uneia dintre fiice, după ce ne-am întors, îmi ziceau: «doamnă, parcă v-ați pierdut pe drum undeva». Eu datorită lor am ajuns aici.”
Facultate la 43 de ani
A citit cărți pe ascuns. În familia ei, munca pentru supraviețuirea zilnică era prioritatea. Dumitrica trebuia să aibă grijă de frații mai mici, să-i ajute întâi pe ei la teme apoi pe mama la croitorie.
Nu a contat că era premiantă, așa că nici nu s-a pus problema, după ce a luat Bac-ul, să meargă la facultate. S-a angajat la o fabrică de confecții în piele din Piatra Neamț unde a și rămas opt ani, cu zi de lucru de 12-14 ore.
Între timp s-a căsătorit și a avut și două fete. În negrii ani economici 2000, soțul a plecat în Italia și după patru luni a chemat-o și pe ea.
„Și am stat doi ani fără să-mi văd fetele, nu erau apeluri video pe-atunci. Am lucrat la negru, într-adevăr, dar câștigam atât de mulți bani, curățenie, reparații, tapițerie, croitorie rochii de mireasă. Eram doamna care cârpea hainele copiilor pentru școală”, își amintește Dumitrica.
Bolnavă de dor, s-a întors în țară să-și ia fetele. Una avea 5 ani și alta 7 și nu-și mai văzuseră părinții de doi ani. „M-am aplecat la nivelul celei mici și am zis: știi cine sunt? Și mi-a zis: cred că ești mama mea. Mi-a tras o palmă de mă arde și în ziua de astăzi când mi-a zis: «să nu mai pleci niciodată!» A fost o dramă.”
Împrumuta cărți din bibliotecile italienilor la care făcea curățenie. A ținut o legătură strânsă și cu profesorii italieni ca să își poată ajuta fetele la teme. Au făcut schimb de metode la tehnica împărțirii la doi cu rest, „că ei aveau altă tehnică” și au scos-o la tablă să le arate. Ea le-a cusut cortinele pentru spectacol, după ce a făcut chetă și a cumpărat metraj. Tot ea a ținut ca la o serbare toți copiii să cânte „Moș Crăciun cu plete dalbe” în română.
Și a venit criza economică. Atunci când și-au dat seama că vor trebui să intre în economii ca să trăiască, au decis să revină în România. Era 2013.
Fiindcă nu avea calificare în meseria pe care o practicase, croitoria, s-a înscris la un curs pe fonduri europene. La finalul lui a primit și suma de 2.400 de lei. O psihologă de la acel curs a sfătuit-o să se înscrie la facultate.
„Și până acasă m-am gândit: eu n-am visat niciodată să fiu educatoare, dar am văzut că aveam lipici și la copiii din Italia, toți se strângeau în jurul meu.” Așa că s-a înscris la Universitatea din Bacău, la Pedagogia învățământului primar și preșcolar. În 2015 și ea, și una dintre fetele ei, erau studente. Avea 43 de ani.
Mediul universitar, înconjurată de profesori și de colegi care au încurajat-o, au ajutat-o să se deschidă. „Am învățat să scriu la laptop, nu știam, îmi scriam tot de mână. La facultate îmi făceam afișele de mână, colorat, tot. Dumitrica, cât ai lucrat la cartoanele astea? Ore întregi.” A învățat de la colegele tinere să lucreze pe calculator, de la profesoare, educatoare și învățătoare cu experiență a preluat tehnici de predare. Seminariile lor erau ca niște clase pe care trebuiau să le susțină, doar că nu în fața copiilor, ci a colegilor de facultate.
„Tot îmi întrebam profesorii: credeți că sunt aptă? Dacă nu, mă opresc, să nu dau banii degeaba, am o vârstă. Mă chinuiam, făceam naveta. Și ei m-au încurajat.”
Când nu putea învăța teoria pe de rost, o punea pe toată într-o poezie. A avut profesori care i-au permis această metodă creativă de învățare. „Tu dă înainte, tu mergi pe drumul tău.”
Chiar după primul an a dat titularizarea și a ajuns suplinitoare la Poieni. Era 2016. De atunci e acolo, cu excepția unui singur an în care n-a mai găsit post. A rămas la Poieni deși notele de la titularizare i-ar fi permis să aleagă orice școală din județ. A vrut să facă o schimbare în această comunitate care are cea mai mare nevoie.
„Doar două mămici lucrează. În rest, casnice. Tații sunt sezonieri la pădure. Trag lemnul din pădure sau merg la plantații. Uneori merg și femeile, au câte o baracă, unde poate încap 10-20 de persoane.”
A încercat să creeze o comunitate și în rândul părinților. Le invită pe mămici să stea și la orele ei dacă își doresc. Apoi, au activități speciale în care părinții și copiii lucrează împreună.
„De 8 martie le adun pe toate, facem hăinuțe din plastic, din ce găsim, fără să cheltuim, că nu suntem pe bani. E important să faci cu copilul tău, el va ține minte toată viața că mama a lucrat cu el.”
Le ține aproape ca să le învețe cum să lucreze cu copiii acasă. „Unii sunt blocați, nu vorbesc și tot timpul îi învăț să aibă curaj, să spună. Jucăm jocuri de rol ca să se exprime: uite, m-ai deranjat, mă doare sufletul, fii atent, uite cum mă faci să mă simt. E greu când nu sunt stimulați și acasă, dar lucrăm.”
Uneori, conflictele dintre părinți, rasismul internalizat, se transferă și la cei mici. Dar și pentru asta a găsit o soluție. Când o fetiță a refuzat să dea mâna cu un băiețel fiindcă era de etnie romă, le-a acoperit tuturor ochii și i-a pus să se descrie după ce își ating fețele. „Are obrăjori pufoși și mâini calde, a spus fetița după ce l-a atins pe colegul cu care nu voia să dea mâna înainte”, își amintește educatoarea.
Tot pentru acest moment, Dumitrica Chistol a scris și o poezie:
„Nu judeca pe nimeni după haine,
Nici după Dumnezeul său.
Minunile se fac prin oameni,
Donând iubire și înțelegere mereu.
Tratează-i cu respect pe semeni,
Așa cum vrei să fii tratat.
Citește-le în suflet și în temeri,
Încurajează-i și nu vei fi uitat.
Zi vorbe bune și de suflet.
Zi că-i înțelegi și că-ți pare rău.
Oferă-i pace și te întreabă
Ce-ai face tu în locul său.
Nu judecați pe fiică după mamă,
Nu asemănați pe fiu cu tatăl său,
Suntem născuți egali și mai cu seamă,
Tu ești doar tu și eu sunt eu.”
Și pe mici și pe mari încearcă să-i facă să vadă mai departe de dealurile din Poieni. Are mai multe fetițe care au fost la clasa ei și acum sunt în gimnaziu și se întorc să stea cu ea la grădiniță, visează să fie și ele educatoare. Pe o mămică a convins-o să se ducă la cursuri de coafeză, pe alta să își continue studiile.
„Unele au nevoie de impuls de la cineva, le zic să facă școala de șoferi. Fetelor, ieșiți din zona de confort, uite, poftim un număr de telefon, sună, du-te!”
Dumitrica Chistol spune despre sine că e „locomotivă”. Ce pentru alții pare un zid de netrecut, pentru ea e o oportunitate. A avut copil care venea în galoși de plastic iarna la școală, a obținut donații pentru haine adecvate de pe-o zi pe alta. Nu aveau copiii unde să stea să aștepte autobuzul, a apelat la vecinul gard în gard cu școala și au transformat un trunchi într-o bancă viu colorată. Face curățenie, plantează flori, apelează la fundații când are o nevoie. Asociația Autonom, de exemplu, a făcut strângeri de fonduri ca să le schimbe mobilierul din clasă, le-a pictat școala pe exterior, au făcut activități pentru combaterea abandonului școlar.
În ce îi privește pe cei mici, cea mai mare bucurie a ei este „că vin la școală”. E mândră că i-a învățat pe toți „să dea mânuța”, să se vadă drept egali, e bucuroasă când îi vede că se dau cu greu dusului acasă la final de zi. Și în final, cu fiecare copil care iese cu spatele drept pe ușa grădiniței simte că o răzbună pe micuța Dumitrica care și-a dorit întotdeauna să învețe.
„Dacă eu pot schimba destinul unui singur copil cu o vorbă bună pe care o suflu în urechea lui, spunându-i că e bun la ceva, el pleacă fericit și poate îi încolțește acolo dorința, sunt împăcată…”
Text de Andreea Archip
Editor: Raluca Cristea
Foto: Doria Drăgușin
Începând cu Gala MERITO 2018, acordăm atenţia bine meritată şi educaţiei timpurii, atât de importantă în dezvoltarea abilităţilor de bază ale copiilor şi parcursul educaţional ulterior al elevilor. Premiu susţinut în 2026 de Fundația Autonom, partener al Galei.