Zbor de fluturi – Iulia Sfetcu-Măndăşescu, profesoară pentru învăţământul special, Şcoala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1, Bucureşti – profesor MERITO 2018

Zbor de fluturi

„Dacă ei pot să vină de la patru-cinci ani și să stea în internat departe de părinți, să învețe, să spere poate la o viață mai bună, cred că noi ceilalți putem face orice, de fapt.”

În primul an petrecut la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 din București, Iulia Sfetcu-Măndășescu a plâns aproape zilnic. „Plângeam înainte să intru la ore, plângeam când terminam orele și plângeam seara, că știam că o să vin a doua zi iarăși.” Avea 23 de ani în 2010, când a dat examenul de titularizare. Absolvise Psihologia și, după doi ani în care lucrase la o companie de cercetare de piață, decisese să încerce profesoratul. Nu mai predase niciodată și, până atunci, nu știuse de existența școlilor speciale.

A primit clasa I, cu opt copii, dintre care o parte locuiau la internat. La șase dintre ei, hipoacuzia era însoțită și de o altă deficiență, precum autism sau sindrom Down. Progresul nu se măsura în mâini ridicate – un progres a fost ziua când unul dintre copii a ieșit de sub bancă.

Primul alfabet a fost cel al emoțiilor. Iulia a început prin a le oferi ce le lipsea cel mai tare: afecțiune. Îmbrățișările și pupicii de dimineață au devenit un obicei zilnic. „Nu am început să le transmit cunoștințe din prima zi. Aproape o lună de zile a fost acest moment de conectare, ca să poată să prindă încredere în mine, să nu le fie teamă.” A trecut apoi la jocuri cu care să le capteze atenția și să creeze coeziune. Abia apoi au urmat literele, cifrele. Limbajul semnelor l-a învățat odată cu ei, predându-l.

În școală sunt înscriși 113 copii cu deficiențe de auz și deficiențe asociate, dar și copii cu afecțiuni din spectrul autist. Peste 60% provin din mediul rural, din familii fără posibilități. Mulți au povești triste, amplificate de discriminare și bullying în școlile obișnuite. „Dacă vrei, ajungi să-i cunoști pe toți bine, cu tot cu backgroundul lor, cu tot cu familiile și cu problemele pe care le au.”

La sfârșitul primului an, Iulia Măndășescu s-a gândit serios dacă mai rămâne. „Sufletește eram deja aici, nu mai vedeam sensul să plec. Și atunci am început să lupt să fac schimbări în viața lor. Mi-am dat seama că dacă școala nu le poate oferi niște lucruri, nu vor avea acces la ele altfel. Și atunci a început o luptă cu mine, o ambiție.”

Iulia e profesoară de psihopedagogie specială. Poate fi diriginta unei clase până într-a VIII-a și predă toate disciplinele, folosind limbajul semnelor în paralel cu cel verbal, pentru că e important să-i deprindă pe copii să citească pe buze și, pe cât posibil, să vorbească. Din clipa în care a decis să rămână, s-a preocupat de formarea ei profesională, mergând la cursuri, fie ele despre surdocecitate (deficiență de auz asociată cu deficiența de vedere), sau despre scrierea proiectelor. De la mama ei, profesoară de matematică, a învățat să facă proiecte didactice, dar și să structureze ora de matematică.

Au trecut opt ani de când venit în școală și, acum, copiii deveniți adolescenți se gândesc cu teamă la momentul în care se vor despărți de „doamna” și va trebui să plece la liceul tehnologic sau la școala profesională. În clasa lor de la etajul doi, băncile individuale sunt așezate una lângă alta iar catedră nu există, pentru că ea nu suportă să stea jos la ore. Pe peretele de deasupra tablei, a desenat fluturi mari, simbolul clasei, și a scris:

Un copil e ca un fluture în zbor

Unul zboară mai sus, altul mai jos

Dar

Fiecare zboară cât de bine poate!

Într-o dimineață de marți, de la nouă, au biologie. „Ce mâncăm ca să fim sănătoși? Ca să nu fim bolnavi?”, întreabă cele trei fete și trei băieți prezenți, apoi scrie caligrafic pe tablă: lactate, carne, fructe și legume, minerale (apă). Zâmbește larg când le arată din ce e alcătuit tubul digestiv, zâmbește larg când primește răspunsuri corecte, zâmbește larg când ridică un coș și scoate din el lapte, brânză și alte lactate, rostindu-le răspicat numele.

„La ce ne ajută dacă mâncăm proteine? Sebi, tu trebuie să știi”, întreabă. „Facem mușchi! Că tu ești cu mușchii de aici din clasă”, răspunde și ea, oglindind reacția din bancă.

Copiii cu hipoacuzie înțeleg greu lucruri abstracte, operând mai degrabă cu noțiuni din sfera concretului. În primii ani, învață cuvinte din poze, deci limbajul vizual e extrem de important. În România abia acum se lucrează la o programă specială, așa că profesoara a trebuit să adapteze  manualele și programa de masă, încercând în principal să le ofere copiilor informații practice, care îi vor ajuta în viață. Cum ar fi să folosească Google Maps, sau să descifreze etichetele când fac cumpărături. „Fiți atenți!”, le spune în timp ce le arată produsele din coș. „Când vă duceți la magazin, trebuie să vă uitați mereu la dată. Ca să știți ce cumpărați. Să nu fie stricat.”

La finalul orei, le divulgă surpriza zilei: vor merge toți în bucătăria de la parter, să facă tiramisu.

Văzând cum birocrația blochează obținerea de resurse chiar și banale, Iulia a început să caute metode alternative de dotare a școlii, cu sprijinul permanent al directoarei. A vândut mărțișoare, a organizat o campanie privată pe Facebook, prin care și-a încurajat prietenii să îndeplinească visele din scrisorile pentru Moș Crăciun ale copiilor – și nu doar din clasa ei, ci din toată școala. I-a fost greu singură, spune, dar și-a format o rețea de oameni la care a mai apelat și cu alte ocazii, cum ar fi un ice cream party de 1 iunie, în curtea școlii, sau un picnic la Mogoșoaia.

Iulia Măndășescu vorbește despre școală oriunde se duce, și nu doar pentru a obține ajutor. Crede că oamenii au o percepție greșită despre copiii cu dizabilități, iar ea ar vrea s-o schimbe. Nu pe a tuturor, ci om cu om, măcar în grupul ei, cu speranța că fiecare va da mai departe și că într-o zi o să se întâmple ceva bun.

A văzut și vede în continuare profesori care își doresc schimbări de sistem și se înfurie că ele nu se realizează, își pierd motivația și se plafonează într-o existență de tip „venit-predat-plecat acasă”. Ea crede, în schimb, că dacă vrei cu adevărat, poți să faci lucruri, dar trebuie să conștientizezi că ai puterea asta. Și să începi schimbarea cu tine și cu cei de aproape: rotiță cu rotiță. „Trebuie să faci lucruri, chiar dacă nu-ți dă altcineva”, spune ea. „Nu poți să aștepți și să te plângi că n-ai. Să te plângi tot timpul că sistemul e așa cum e. OK, sistemul sunt și eu. Și dacă eu nu fac ceva, atunci cine să vină să facă?”

Așa a apărut în internat Atelierul de făurit lumi, o fostă magazie pe care Iulia și colegele ei au zugrăvit-o, au pictat-o, au mobilat-o și au transformat-o în proiectul ei de suflet: un loc unde copiii să-și petreacă timpul liber chiar și nesupravegheați, având la dispoziție jocuri și materiale de lucru. L-au dotat cu prima donație mai mare: 3.000 de lei strânși de soțul ei, prin participarea la un maraton.

În 2014, împreună cu patru colege, a înființat Asociația pentru Motivație în Psihoeducație. Prin proiecte făcute „cu cap”, vor să atragă fonduri pentru școală, crescând și calitatea educației. Așa au dezvoltat Atelierul de făurit lumi și, în 2016, au obținut o finanțare de la ING pentru a organiza ateliere săptămânale de teatru și o trupă a școlii. Colaborarea a fost atât de reușită, încât profesoara s-a trezit în septembrie cu un telefon: cei de la bancă o anunțau că vor finanța renovarea completă a internatului.

În februarie 2017, renovarea era aproape de final. Circa 70 de copii locuiesc acum în internat, în camere luminoase, cu patru-opt paturi. Cei mai mici au cinci ani, deci nu e surprinzător să-i vezi lipindu-se de ea de cum o văd intrând în camera-club de la etaj, cu canapele și televizor.

Pentru copii, „dor” e un cuvânt foarte important, spune ea, pentru că dorul e permanent existent în viața lor. Așa că renovarea a fost și o ocazie să le personalizeze acest al doilea acasă. „Cu ei am ales și așternuturile, și culoarea de mobilă. Ca să știe că e locul lor.”

În clasa ei, pe peretele din spate, sunt planșe pe care copiii au lipit fotografii din reviste care arată cum și-ar dori să fie viața lor la 30 de ani: familii stil IKEA, maratoane, flori, multe flori. I s-a spus că va plânge la despărțire, dar nu de asta se teme, ci de ce va urma pentru ei. Regretă că șansele lor de integrare în societate sunt mici. Nu înțelege de ce a fost nevoie de un referat ca să primească măcar o oră în plus la examenele care îi așteaptă și unde subiectele sunt aceleași ca pentru orice elev de a VIII-a.

Se gândește uneori că poate ar trebui să încerce să facă și altceva, dar tot ea e cea care în vacanța de vară vine la școală, pentru că n-are stare acasă. „Pe mine m-au schimbat foarte mult ei”, spune Iulia. „Din momentul în care i-am cunoscut, am început să conștientizez foarte multe lucruri. Dacă ei pot să vină de la patru-cinci ani și să stea în internat departe de părinți, să învețe, să spere poate la o viață mai bună, dacă ei pot face toate lucrurile astea, cred că noi ceilalți putem face orice, de fapt. Și mă simt datoare ca om, mai mult decât ca profesor, să fac ceva bine pentru ei.”

Text de Gabriela Piţurlea

Foto de Doria Drăgușin