Clasa în care progresul se construiește pas cu pas
„Îmi doresc să le amintesc mereu oamenilor că acești copii sunt în proces de învățare și în proces de a deveni oameni mari. Durează, pentru că lucrurile valoroase mereu se construiesc în timp. Mi se pare nedrept cum sunt priviți uneori din exterior și îmi vine să strig cu voce tare: «Nu-i cunoașteți! Dacă i-ați cunoaște, ați ști de fapt ce copii minunați sunt!» În perioada în care am avut ocazia să fim aici, împreună, simt că de la fiecare am învățat câte ceva.”
BIO: În clasa Laurei Dogeanu, progresul se măsoară altfel decât în școlile de masă: dacă un elev poate să-și ducă singur lingura de supă la gură, dacă reușește să se oprească înainte să lovească sau să țipe, dacă învață trei litere noi într-un an sau dacă poate să stea concentrat într-o activitate mai mult de trei minute. Departe de a fi o corvoadă, lucrul cu cei 10 copii cu dizabilități grave îi aduce învățătoarei energie și bucurie. Aici își confirmă în fiecare zi că și-a ales bine drumul.
K. așază petalele de trandafir pe coală, peste lipici, și zice „nem nem” („nu nu” în maghiară) când profesoara de psihopedagogie specială Laura îi întinde o cutie cu decorațiuni pe care le poate adăuga la lucrarea lui, un iepuraș conturat pe o foaie.
Astăzi este ultima zi dinainte de Săptămâna Verde. Toți elevii trebuie să decoreze cu petale animalele, florile și fluturii care au apărut în povestea pe care au citit-o dimineață, „Bruno. Emoțiile ne unesc” de Andreea Chiru-Maga. Toată ora, K. scoate un „mmmm” surd, ca un sunet de fundal.
Acum doi ani, același băiat cu sindromul Down o zgâria pe Laura pe mâini până la sânge, o înțepa cu pixul, arunca în ea cu penarul. Profesoarei ajunsese să-i fie frică de el. Ceilalți colegi, dintr-o solidaritate genuină cu Laura, au început să fie agresivi cu el. 
Ea s-a imaginat însă în locul copilului: trebuie să fie foarte frustrant să provii dintr-o familie de maghiari și să înveți într-o clasă în care toată lumea vorbește doar română și, în plus, să nu te poți exprima verbal din cauza bolii. Așa că a început să îi răspundă cu iubire: el o zgâria, ea îl mângâia, el o lovea, ea îl îmbrățișa. Iar celorlalți elevi le spunea că el are nevoie de multă iubire, dar nu știe încă cum să o ceară. Atunci s-au temperat și ei.
Progresul într-o clasă de copii cu dizabilități grave se măsoară altfel decât în școlile obișnuite.
La începutul orei, G. stă cu capul pe bancă. Atunci când toți colegii ei ies în fața tablei să danseze, ea începe să dea cu mătura; când decorează animale cu petale de trandafir, ea stă lângă geam, cu mâinile încrucișate la piept.
﹣ Sigur nu vrei să faci activitatea cu noi?, întreabă profesoara.
﹣ Nu.
﹣ Ți-ai dat seama ce simți?
﹣ Rușine.
﹣ Te putem ajuta cu ceva?
﹣ Dar mai dă-mi pace!
Peste un timp iese pe hol să se plimbe. Acum câțiva ani, ar fi răsturnat banca, ar fi bătut un coleg. Ăsta e progres.
Așezat într-o bancă de la geam, A. are 19 ani, este cel mai mare din clasă și elevul care frecventează de cel mai mult timp școala. A venit acum 10 ani, din Italia, și până atunci nu fusese înscris vreodată la vreo formă de învățământ. Acum e în clasa a IX-a. Peste un an, ar putea continua la Satu Mare, la învățământul special profesional, unde în trei ani ar putea deprinde o meserie. Puțini însă merg mai departe. Pentru mulți, școala se oprește aici.
A. bate des din palme de entuziasm, apoi le freacă una de alta energic și afișează un zâmbet larg.
„Mie îmi place mult la școală!”, strigă cu bucurie.
Din când în când, în clasă se aude: „Am glumit! Sunt un glumeț!”. Este W., un băiat care a venit în clasa Laurei cu tulburare din spectrul autist și mutism selectiv – până acum doi ani nu scotea în clasă niciun cuvânt, deși acasă vorbea. Când a văzut că aici este în siguranță, a început să relateze ce făceau colegii în jurul lui: „M. aduce pixul, A. șterge tabla”. Acesta este progres.
Laura lucrează pentru câteva minute alături de un alt băiat cu sindromul Down, care ține tot timpul limba scoasă. Ea îi dă o petală în mână, el o așază pe foaia pe care au întins înainte lipici. Pentru el, progresul înseamnă că se descurcă singur la baie. La început, acum patru ani, venea înapoi în clasă cu pantalonii în vine.
În clasa cu baldachin din tul deasupra canapelei de două locuri, pe care se retrag când au nevoie de un moment de liniște, și cu băncile așezate în litera H, ca să fie mai aproape unii de alții și ca profesoara să poată ajunge repede la toți, învață 10 elevi (toți elevii școlii sunt 26), cu vârste între 13 și 19 ani. Diagnosticele sunt variate: sindromul Down, tulburare de spectru autist, tulburări de învățare, emoționale și comportamentale, dislexie, disgrafie, întârziere în dezvoltare.
Laura, 34 de ani, spune că în 2010, când și-a ales Facultatea de Psihologie, (la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj) specializarea Psihopedagogie Specială, a luat cea mai bună decizie. Asta în ciuda insistențelor părinților ei că ar putea face altceva cu viața ei – își doreau să devină translator. Deși era un copil obedient, atunci s-a opus. Și chiar în ciuda faptului că în Negrești Oaș, orașul natal unde voia să se și întoarcă după facultate, nu prea se știa de copii cu astfel de boli. Toți erau ascunși de societate, izolați la ei acasă. Asta le anula orice șansă de evoluție.
În facultate a dobândit o bază teoretică solidă, care i-a oferit o înțelegere clară a modului în care copiii învață, se dezvoltă și răspund la diferite tipuri de intervenție educațională. A continuat studiile cu masterul „Asistența și incluziunea socială a vârstnicilor și a persoanelor cu dizabilități”, în Baia Mare. De-a lungul timpului, a participat la multe formări, atât prin Casa Corpului Didactic Satu Mare (unde a fost, la rândul ei, formator pentru câteva grupe de profesori), cât și organizate de alte instituții. De exemplu, Parenting Masterclass, un program științific prin care a devenit consilier parental (a și avut cabinetul ei câțiva ani) sau Cercul Siguranței, un alt program de educație parentală, bazat pe știința atașamentului. Și-a ales din start să lucreze cu copii cu deficiențe grave pentru că fratele ei are un sindrom rar, iar cea mai bună prietenă a ei a murit în clasa a VII-a de distrofie musculară.
„Mi-am dorit să vin între copii cu nevoi speciale ca să încerc să-i înțeleg. Pur și simplu vreau să fiu cu ei, să trăiesc alături de ei micile bucurii, și, atât cât pot, să-i sprijin să se integreze în comunitate.”
A început în 2013 cu cinci elevi. I s-a părut extrem de dificil pentru că nu știa cum să lucreze cu copiii cu deficiențe grave. În facultate a făcut practică la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă și voluntariat la Asociația Autism Transilvania, dar a lucrat doar cu copii cu o dizabilitate intelectuală ușoară.
În 2020, când s-a întors din al doilea concediu de maternitate, erau 11 elevi în două clase. Părinții căpătaseră curaj și încredere să își trimită copiii la școală. După ce a devenit mamă, a decis că munca ei cu elevii nu se va mai termina când se încheie programul. Că vrea să fie profesoara pe care și-ar dori-o pentru copiii ei. Astfel a început să se apropie mai mult de elevi și de familiile lor. Îi vizita acasă sub diverse pretexte, să le aducă copiilor fișe sau donații primite din comunitate, și îi invita la activități comune: de Ziua Mamei, de Ziua Tatălui, serbările importante din an, picnicuri în pădure, plus orele de consiliere cu părinții.
„Au înțeles că îmi pasă cu adevărat și că avem un obiectiv comun – progresul copilului și starea lui de bine.”
Când lucrează cu ei, Laura trebuie să găsească echilibrul fin între a pune presiune pentru progres și momentul în care apare frustrarea. Nu stă mai mult de trei minute pe scaun, pentru că deseori trebuie să fie în mai multe locuri din clasă în același timp. Lucrează diferențiat cu ei – unii fac deja înmulțiri, în timp ce alții au nevoie de lucru mai intens al motricității fine și al limbajului. Prin modul în care predă, pune accent pe autonomie personală, independență și dezvoltare socio-emoțională.
La rândul ei, spune că aici se încarcă de energie.
„În momentul în care intru pe ușă, mi se schimbă starea. Mă bucur să-i văd, ne îmbrățișăm.”
Obosește însă când trebuie să alerge după resurse pentru ei. Când s-a întors din concediul de maternitate, a găsit o sală de clasă goală, fără mese sau scaune. A primit câteva bănci de la liceul cu care împart curtea, ulterior niște pupitre de la învățământul primar, deși unii elevi din clasa ei au 1,80 metri. Abia recent o asociație le-a donat bani cu care au cumpărat mese reglabile pentru toate cele trei clase din școala specială.
Copiii cu CES au nevoie de foarte mult material concret, iar pentru ea era un efort financiar prea mare, așa că Laura a început să posteze pe Facebook activitățile de la clasă. Și pentru ca oamenii din comunitate să vadă situația reală, că unii erau neîncrezători că în școlile speciale chiar se lucrează sau că elevii cu deficiențe pot progresa, dar și ca să le vină în ajutor cadrelor didactice care au în clase copii cu CES și nu știu cum să lucreze cu ei.
Postează jocurile, dansurile, exercițiile pe care le face cu ei, invitații (cântăreți, dentiști, polițiști, pompieri); cum se ajută unii pe alții din proprie inițiativă, cum pun în practică în afara clasei tehnicile de reglare emoțională, cum ar fi respirația conștientă. Într-un video, K., unul dintre băieții cu sindrom Down, citește pe rând câteva litere, apoi citește „mama”. Laura descoperise niște studii care arătau că unii elevi cu sindrom Down pot învăța să citească folosind o strategie vizuală de recunoaștere a cuvintelor și a vrut să testeze.
Elevii Laurei petrec cea mai mare parte a timpului în clasă sau, cel mult, pe hol. În clădire sunt doar cele trei clase de copii cu dizabilități grave, astfel că nu deranjează pe nimeni. Însă nu au un spațiu verde unde pot ieși, iar de pe terenul de sport pe care îl împart cu liceul ar putea deranja elevii de la ore – uneori își exprimă entuziasmul prea zgomotos. De aceea au în clasă o bicicletă statică, pe care pot să facă sport, și o minge de yoga, pe care pot sări să-și descarce energia.
Săptămâna Verde este una dintre cele mai așteptate de elevii ei, pe lângă Săptămâna Altfel. Pentru că fac activități deosebite, dar și pentru că ies din clasă. Anul acesta vor pregăti planșe alături de elevii de la liceu pentru un marș pe care îl vor desfășura apoi în oraș, pentru conștientizarea autismului. Vor merge cu un mijloc de transport în comun la Satu Mare, aflat la 50 de kilometri distanță, și la cinema, vor planta suculente în ghivece, vor face experimente cu apă și vor participa, alături de alți copii cu tulburare de spectru autist din oraș, la o petrecere cu mascote, pictură pe față, ateliere, pizza și tort.
Toți elevii Laurei, mai puțin doi, au, pe lângă un certificat de orientare școlară spre învățământ special, și certificate de handicap. Dar niciunul nu a făcut vreodată vreun tip de terapie. Unii dintre părinții lor nu știu să citească, alții sunt foști elevi ai școlii speciale, iar doi părinți au fost la închisoare. Astfel de activități, din Săptămâna Verde, sunt pentru alți elevi o normalitate. Pentru ei sunt evenimente despre care povestesc ani după.
„Îmi doresc să le amintesc mereu oamenilor că acești copii sunt în proces de învățare și în proces de a deveni oameni mari. Durează, pentru că lucrurile valoroase mereu se construiesc în timp. Mi se pare nedrept cum sunt priviți uneori din exterior și îmi vine să strig cu voce tare: «Nu-i cunoașteți! Dacă i-ați cunoaște, ați ști de fapt ce copii minunați sunt!» În perioada în care am avut ocazia să fim aici, împreună, simt că de la fiecare am învățat câte ceva”, punctează profesoara.
Trei dintre elevi lucrează cu ziua și uneori cumpără bunătăți pe care le împart cu colegii lor. Astăzi, în ultima zi dinainte de Săptămâna Verde, unul dintre ei a cumpărat o sticlă mare de suc de portocale. K. ia sticla, dar mai departe nu se descurcă singur. G. se ridică din banca ei fără să spună nimic, se duce la dulap, ia o cană, desface sticla, toarnă suc și îi dă să bea. Altă dată, demult, poate că ar fi țipat la el sau chiar l-ar fi lovit. Asta înseamnă progres în clasa Laurei Dogeanu.
Text de Oana Racheleanu
Editor: Sorana Stănescu
Foto: Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2026 de Clinica The Mind, partener recurent al Galei și de dezvoltare socio-emoțională a comunității.