Muzica nu e o competiție sau ceva care se termină – Mihai Bădiță, profesor de Educație Muzicală, Liceul de Artă, Sibiu – profesor MERITO 2020

Muzica nu e o competiție sau ceva care se termină

„Muzica e generală. Că tu vrei să cânți jazz, manele sau folclor, e treaba ta. Pe mine mă interesează să o faci la cel mai înalt nivel posibil. Să știi ce cânți, să ții cont de calitatea muzicii.”

Cu geanta neagră în mână, Mihai Bădiță coboară treptele Liceului de Artă din Sibiu, până la subsol. Trece prin camera unde un elev și un profesor încep lecția de pian și închide geamul care dă spre un hol al școlii, ca să izoleze sala de cântecele altor copii. Pe peretele alb sunt lipite afișe care anunță recitaluri la clarinet ale profesorului – ultimul, cu o săptămână în urmă, chiar în liceu. Așază geanta pe masă, ia loc pe unul dintre cele două scaune și butonează telefonul până apare și Petra, elevă în clasa a VII-a.

Lecția începe cu pregătirea clarinetelor: ea atașează o ancie, iar el, cu o lavetă în mâini, îmbină cele trei piese ale instrumentului. După ce repetă de câteva ori gama La major, eleva își alege o melodie pe care să o exerseze, pune partitura pe stativ și începe să cânte.

„Nu mai respira acolo”, o atenționează profesorul. „Hai, încă o dată, te rog! Nu mai respira. Așa! Când ajungi la Mi, trebuie să nu mai strângi aici”, îi indică, punându-și ambele degete arătătoare în obraji. „Mai puteai un pic aici. Nu puteai? Hai să vedem! Suflă puternic aici! Așa, așa! Bine, Petra!”

Profesorul pocnește din degete ca să țină ritmul, îi mai atrage atenția că i se mișcă obrajii, semn că a tras aer când nu trebuia, apoi interpretează și el aceeași bucată. „Am nevoie să sufli cu presiune. Trebuie să le interpretezi ca și cum le-ai cânta cu vocea.”

După o scurtă pauză, continuă cu altă melodie și Mihai intervine din nou, cu o mână pusă ușor pe umăr: „E un pic cam repede”. Îi ridică bărbia, apoi și clarinetul și îi spune să lase puțin capul jos. Petra îl ascultă și fragmentul îi reușește: „Uau!”.

Pe măsură ce sunetele clarinetului umplu sala, indicațiile profesorului descriu imagini tot mai vii.

„Acum, ca și cum i-ai spune șușotit cuiva o poveste”, începe. „Așa stă treaba! Acțiunea continuă, să vezi acum! Nu, e pătrime. Ai schimbat acțiunea. E ceva acolo în tufiș!”, iar melodia Petrei capătă un ritm ușor întrebător. „E doar un fluture sau o floricică”, spune. „Așa a fost plimbarea noastră, e ca o concluzie.”

Petra îl cunoaște pe Mihai Bădiță de când era într-a III-a, tot la Liceul de Artă, și l-a văzut într-un concert la care a fost cu clasa. Impresionată de sunetul clarinetului și de interpretarea lui, a renunțat la vioară și s-a reorientat, din clasa a V-a. „Când nu pot să fac ceva, mă ajută să înțeleg”, spune despre profesorul ei. „Îmi place tare mult că are răbdare.”

Născut în 1987 în Cisnădie, la 12 kilometri de Sibiu, Mihai a crescut cu muzica folclorică în casă. Tatăl era contrabasist și un coleg de-al său, care stătea la ei în chirie, era clarinetist. Băiatul a rămas impresionat de colecția acestuia de fluiere, dar mai ales de sunetele pe care le scoteau. „Bunicul”, așa cum îi spunea, l-a învățat și pe el să cânte, aptitudine exersată apoi la serbările școlare. Deși nu era neapărat atras de muzică, ci mai degrabă de sport (fotbal și atletism de performanță), a dat la Liceul de Artă din Sibiu, ca să fie clarinetist, la fel ca Bunicul. Studia, era în orchestra școlii, dar spune că era un elev mediu, pentru că muzica nu trezea în el un interes aparte.

În clasa a XI-a, în pauza unui concert la Filarmonică, în sala cu tapet roșu și scaune de lemn, a avut o revelație. Spune că era într-o stare de contemplație atunci când a simțit, ca un îndemn interior, că trebuie să facă serios muzică: „Ăsta e lucrul care te va ajuta să crești, să fii un om mai bun”.

Așa că a început să studieze „ca nebunul”. A renunțat la sport și și-a mutat toată atenția pe muzică, astfel că, după un recital, a surprins o replică a unui profesor: „Nu credeam că Bădiță ăsta va cânta bine la clarinet!”.

„De atunci, am închis și am deschis Liceul de Artă.” Venea la șase dimineața și pleca la 10 seara, era mai atent la ore, a intrat în colective unde se cânta mult și trebuia să facă la fel, ca să se integreze. A păstrat ritmul până la sfârșitul liceului și mai departe, la Conservator, în București.

Acolo, profesorul de clarinet l-a ajutat să asculte cu adevărat muzica și, mai mult, să o vadă: „Aici cântă pasărea. Știi cum bate soarele pe apă dimineață? Așa să-ți imaginezi că sună”.

După masterat, tot la Conservator, a plecat un an, prin programul Erasmus, în Suedia. Acolo spune că a avut norocul să aibă ca profesor un muzician excepțional, care l-a ajutat să studieze mai organizat, cu pauze. A învățat, la cursul de ergonomie muzicală, că trebuie să aibă de grijă de el ca un sportiv de performanță – că până și alimentația poate să îi afecteze productivitatea.

După încă un masterat în Suedia și o perioadă de concerte și colaborări cu orchestre internaționale, Mihai Bădiță s-a întors în Sibiu cu același sentiment că poate mai mult.

În 2014, la 27 de ani, a dat concurs pentru un post de profesor de clarinet la Liceul de Artă – un rol care i-a plăcut chiar mai mult decât se aștepta. A înțeles rapid că nu poate să-i forțeze pe elevi să studieze, așa că a ales altă cale.

„Eu doar le deschid ușa unui dulap plin de lucruri frumoase și mai scot câte unul: Uite, vezi, pe asta o găsești aici. Și o pun la loc. Ei trebuie să vină să o inspecteze.”

Le arată, prin plăcerea lui a de cânta, ce efecte are muzica asupra omului, creează imagini despre cum cântă ei și cum să ajungă la rezultatul dorit. „Lucram cu un student o romanță, iar felul în care cânta el era cam dur. I-am explicat: «Cum ar reacționa o fată când îi spui: Bună, eu sunt Cutare!, pe un ton de șmecheraș înfipt? Sau poate uneori sunt prea moi și am nevoie de forță: «Știi cum sună tunul? Sau cum sunt ăia cu merțanul»?”.

Pentru că a observat că elevii studiază dezorganizat, așa cum făcea și el, s-a înscris acum doi ani la doctorat, pe tema ergonomiei în muzică. Vrea să îi ajute să ajungă unde își doresc, iar asta mai presupune uneori și să asculte povești despre decepții, să dea sfaturi din viața personală sau să-și împartă sandvișurile cu ei. Scopul final este ca ei să devină muzicieni compleți.

„Muzica e generală. Că tu vrei să cânți jazz, manele sau folclor pe viitor, e treaba ta. Pe mine mă interesează să o faci la cel mai înalt nivel posibil. Să știi ce cânți, să ții cont de calitatea muzicii.”

Pentru el, confirmarea că a ajuns destul de sus a venit abia anul trecut. Cânta în Finlanda, alături de profesorul său din Suedia, când un clarinetist de talie mondială l-a felicitat, vizibil impresionat, pentru interpretare. „Mi-am dat seama că tot ce am făcut până atunci a fost numai din ambiție, să ajung până acolo. Să mi se spună: «Ești tare!»”.

Din acel moment, a devenit mult mai relaxat. Spune că nu mai fuge, nu se mai îndoiește de el și are mai multă încredere în viziunea lui muzicală.

Această relaxare și dorința de a da mai departe bucuria muzicii se vede în felul în care își ghidează elevii. În timpul repetițiilor de azi, de pildă, când Petra exersa un vals, Mihai a început să danseze, ținând ritmul cu pocnituri din degete și acompaniind-o, din când în când, la clarinet.

„E un dans lejer, parcă în vis se întâmplă”, îi spune, în timp ce sunetele conduc spre o scenă de pe un ring imaginar. „Acum, cu ton de întrebare: Ce zici, te învârt? Hai să te învârt!. Și ea zice: Nu știu, mă, că-s pe tocuri. Hai să te învârt, că sigur nu se întâmplă nimic!”.

Petra se oprește puțin: „Și aici?”. „Piano”, îi răspunde profesorul. „Și o învârte, o învârte, o învârte”, spune, revenind în visul descris de muzică, din ce în ce mai ascuțit.

„Și, surpriză! O mai învârte o dată, tare!”, zice profesorul, iar fata face un ultim efort de a sufla, adunând parcă tot aerul rămas în plămâni. El râde și povestea se închide: „Aici îi spune: No, vezi că n-o fost așa de rău?”.

Aici se încheie și lecția lor de azi, cu un îndemn părintesc al profesorului: „Petruța Mămăruța, trebuie să exersezi consecvent acasă, bine?”.

Cu geanta neagră în mână, Mihai Bădiță coboară treptele Liceului de Artă din Sibiu, până la subsol. Trece prin camera unde un elev și un profesor încep lecția de pian și închide geamul care dă spre un hol al școlii, ca să izoleze sala de cântecele altor copii. Pe peretele alb sunt lipite afișe care anunță recitaluri la clarinet ale profesorului – ultimul, cu o săptămână în urmă, chiar în liceu. Așază geanta pe masă, ia loc pe unul dintre cele două scaune și butonează telefonul până apare și Petra, elevă în clasa a VII-a.

Lecția începe cu pregătirea clarinetelor: ea atașează o ancie, iar el, cu o lavetă în mâini, îmbină cele trei piese ale instrumentului. După ce repetă de câteva ori gama La major, eleva își alege o melodie pe care să o exerseze, pune partitura pe stativ și începe să cânte.

„Nu mai respira acolo”, o atenționează profesorul. „Hai, încă o dată, te rog! Nu mai respira. Așa! Când ajungi la Mi, trebuie să nu mai strângi aici”, îi indică, punându-și ambele degete arătătoare în obraji. „Mai puteai un pic aici. Nu puteai? Hai să vedem! Suflă puternic aici! Așa, așa! Bine, Petra!”

Mihai Bădiță pocnește din degete ca să țină ritmul, îi mai atrage atenția că i se mișcă obrajii, semn că a tras aer când nu trebuia, apoi interpretează și el aceeași bucată. „Am nevoie să sufli cu presiune. Trebuie să le interpretezi ca și cum le-ai cânta cu vocea.”

După o scurtă pauză, continuă cu altă melodie și profesorul intervine din nou, cu o mână pusă ușor pe umăr: „E un pic cam repede”. Îi ridică bărbia, apoi și clarinetul și îi spune să lase puțin capul jos. Petra îl ascultă și fragmentul îi reușește: „Uau!”.

Pe măsură ce sunetele clarinetului umplu sala, indicațiile profesorului descriu imagini tot mai vii.

„Acum, ca și cum i-ai spune șușotit cuiva o poveste”, începe. „Așa stă treaba! Acțiunea continuă, să vezi acum! Nu, e pătrime. Ai schimbat acțiunea. E ceva acolo în tufiș!”, iar melodia Petrei capătă un ritm ușor întrebător. „E doar un fluture sau o floricică”, spune. „Așa a fost plimbarea noastră, e ca o concluzie.”

Petra îl cunoaște pe profesor de când era într-a III-a, tot la Liceul de Artă, și l-a văzut într-un concert la care a fost cu clasa. Impresionată de sunetul clarinetului și de interpretarea lui, a renunțat la vioară și s-a reorientat, din clasa a V-a. „Când nu pot să fac ceva, mă ajută să înțeleg”, spune despre profesorul ei. „Îmi place tare mult că are răbdare.”

Născut în 1987 în Cisnădie, la 12 kilometri de Sibiu, Mihai Bădiță a crescut cu muzica folclorică în casă. Tatăl era contrabasist și un coleg de-al său, care stătea la ei în chirie, era clarinetist. Băiatul a rămas impresionat de colecția acestuia de fluiere, dar mai ales de sunetele pe care le scoteau. „Bunicul”, așa cum îi spunea, l-a învățat și pe el să cânte, aptitudine exersată apoi la serbările școlare. Deși nu era neapărat atras de muzică, ci mai degrabă de sport (fotbal și atletism de performanță), a dat la Liceul de Artă din Sibiu, ca să fie clarinetist, la fel ca Bunicul. Studia, era în orchestra școlii, dar spune că era un elev mediu, pentru că muzica nu trezea în el un interes aparte.

În clasa a XI-a, în pauza unui concert la Filarmonică, în sala cu tapet roșu și scaune de lemn, a avut o revelație. Spune că era într-o stare de contemplație atunci când a simțit, ca un îndemn interior, că trebuie să facă serios muzică: „Ăsta e lucrul care te va ajuta să crești, să fii un om mai bun”.

Așa că a început să studieze „ca nebunul”. A renunțat la sport și și-a mutat toată atenția pe muzică, astfel că, după un recital, a surprins o replică a unui profesor: „Nu credeam că Bădiță ăsta va cânta bine la clarinet!”.

„De atunci, am închis și am deschis Liceul de Artă.” Venea la șase dimineața și pleca la 10 seara, era mai atent la ore, a intrat în colective unde se cânta mult și trebuia să facă la fel, ca să se integreze. A păstrat ritmul până la sfârșitul liceului și mai departe, la Conservator, în București.

Acolo, profesorul de clarinet l-a ajutat să asculte cu adevărat muzica și, mai mult, să o vadă: „Aici cântă pasărea. Știi cum bate soarele pe apă dimineață? Așa să-ți imaginezi că sună”.

După masterat, tot la Conservator, a plecat un an, prin programul Erasmus, în Suedia. Acolo spune că a avut norocul să aibă ca profesor un muzician excepțional, care l-a ajutat să studieze mai organizat, cu pauze. A învățat, la cursul de ergonomie muzicală, că trebuie să aibă de grijă de el ca un sportiv de performanță – că până și alimentația poate să îi afecteze productivitatea.

După încă un masterat în Suedia și o perioadă de concerte și colaborări cu orchestre internaționale, Mihai Bădiță s-a întors în Sibiu cu același sentiment că poate mai mult.

În 2014, la 27 de ani, a dat concurs pentru un post de profesor de clarinet la Liceul de Artă – un rol care i-a plăcut chiar mai mult decât se aștepta. A înțeles rapid că nu poate să-i forțeze pe elevi să studieze, așa că a ales altă cale.

„Eu doar le deschid ușa unui dulap plin de lucruri frumoase și mai scot câte unul: Uite, vezi, pe asta o găsești aici. Și o pun la loc. Ei trebuie să vină să o inspecteze.”

Le arată, prin plăcerea lui a de cânta, ce efecte are muzica asupra omului, creează imagini despre cum cântă ei și cum să ajungă la rezultatul dorit. „Lucram cu un student o romanță, iar felul în care cânta el era cam dur. I-am explicat: «Cum ar reacționa o fată când îi spui: Bună, eu sunt Cutare!, pe un ton de șmecheraș înfipt? Sau poate uneori sunt prea moi și am nevoie de forță: «Știi cum sună tunul? Sau cum sunt ăia cu merțanul»?”.

Pentru că a observat că elevii studiază dezorganizat, așa cum făcea și el, s-a înscris acum doi ani la doctorat, pe tema ergonomiei în muzică. Vrea să îi ajute să ajungă unde își doresc, iar asta mai presupune uneori și să asculte povești despre decepții, să dea sfaturi din viața personală sau să-și împartă sandvișurile cu ei. Scopul final este ca ei să devină muzicieni compleți.

„Muzica e generală. Că tu vrei să cânți jazz, manele sau folclor pe viitor, e treaba ta. Pe mine mă interesează să o faci la cel mai înalt nivel posibil. Să știi ce cânți, să ții cont de calitatea muzicii.”

Pentru el, confirmarea că a ajuns destul de sus a venit abia anul trecut. Cânta în Finlanda, alături de profesorul său din Suedia, când un clarinetist de talie mondială l-a felicitat, vizibil impresionat, pentru interpretare. „Mi-am dat seama că tot ce am făcut până atunci a fost numai din ambiție, să ajung până acolo. Să mi se spună: «Ești tare!»”.

Din acel moment, a devenit mult mai relaxat. Spune că nu mai fuge, nu se mai îndoiește de el și are mai multă încredere în viziunea lui muzicală.

Această relaxare și dorința de a da mai departe bucuria muzicii se vede în felul în care își ghidează elevii. În timpul repetițiilor de azi, de pildă, când Petra exersa un vals, profesorul a început să danseze, ținând ritmul cu pocnituri din degete și acompaniind-o, din când în când, la clarinet.

„E un dans lejer, parcă în vis se întâmplă”, îi spune, în timp ce sunetele conduc spre o scenă de pe un ring imaginar. „Acum, cu ton de întrebare: Ce zici, te învârt? Hai să te învârt!. Și ea zice: Nu știu, mă, că-s pe tocuri. Hai să te învârt, că sigur nu se întâmplă nimic!”.

Petra se oprește puțin: „Și aici?”. „Piano”, îi răspunde profesorul. „Și o învârte, o învârte, o învârte”, spune, revenind în visul descris de muzică, din ce în ce mai ascuțit.

„Și, surpriză! O mai învârte o dată, tare!”, zice Mihai, iar fata face un ultim efort de a sufla, adunând parcă tot aerul rămas în plămâni. El râde și povestea se închide: „Aici îi spune: No, vezi că n-o fost așa de rău?”.

Aici se încheie și lecția lor de azi, cu un îndemn părintesc al profesorului: „Petruța Mămăruța, trebuie să exersezi consecvent acasă, bine?”.

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin