Inspectoarea care a rămas cu spirit de profesoară
„Avem responsabilitatea de a pune încredere în sufletul copiilor. Eu sunt aici să reamintesc importanța pe care o avem în viața lor. Dacă ne amintim ce importanță avem, găsim în noi resurse. Altfel, ne dăm toți demisia. Haideți să rămânem și să creăm schimbare!”
BIO: Monika Chisacof este inspector școlar pentru limbi străine. În inspecții, le transmite profesorilor că rolul lor este să determine elevii să gândească, nu să tocească. La catedră caută să lege limba franceză de realitatea și interesele elevilor. Așa a procedat la Băsești, un sat la capătul județului Maramureș, unde a analizat cu elevii videoclipuri muzicale în franceză. Aceeași strategie a aplicat-o și cu adulții de la Penitenciarul Baia Mare, unde este titulară, i-a învățat să ceară o cafea și să vândă mașini în limba franceză.
Când Inspectorul General al județului Maramureș i-a propus Monikăi Chisacof, 42 de ani, postul de inspector pentru limbi străine, profesoara de franceză a răspuns: „Abia aștept să merg în școli!”.
Din ianuarie, de când ocupă funcția, Monika a fost în inspecții și a rezolvat sesizări. Astăzi ține pentru prima dată o prezentare într-o școală: „Cum să ai o lecție reușită”. 25 de cadre didactice privesc tăcute, unele gânditoare, altele sceptice, către tabla smart unde inspectoarea a afișat cei cinci pași esențiali: enunțarea clară a obiectivelor învățării; introducerea unui moment de literație; oferirea unui feedback, care accentuează diferența dintre performanță actuală și cea dorită; adaptarea ritmului lecției la specificul colectivului de elevi cu implicarea fiecărui elev în învățare; dezvoltarea competenței „învață să înveți”.
„Nu venim să vă stresăm, nu dorim să vedem lecții pregătite, spectacol”, își începe Monika discursul. „Vrem să fim autentici, altfel ne furăm singuri căciula. Toți suntem perfectibili, de la asta plecăm, iar focusul nostru este pe elev.”
Evoto
E îmbrăcată în uniforma ei obișnuită: blugi și sacou, doar că și l-a luat pe cel mai serios dintre toate, roz, simplu, fără smiley face-uri, cum se ducea la ore la copii. A renunțat și la teniși de când lucrează la Inspectorat și poartă acum pantofi cu toc. Minionă, cu păr creț, brunet, se uită în ochii profesorilor și învățătorilor și vorbește cu pasiune.
„Până nu demult am fost în locul dumneavoastră”, punctează ea. „Știu cum e să predai unei clase jumătate cu CES (n.r. Cerințe Educaționale Speciale), am predat și în pușcărie. Știu cu ce vă confruntați”.
Monika s-a mutat din județul Timiș în Maramureș acum 10 ani, datorită jobului soțului ei. Deși acasă, în Gătaia, era titulară în școala în care a învățat și ea, n-a putut inițial să-și transfere postul, astfel că a predat în 10 școli, majoritatea la sat. De-a lungul carierei sale a văzut și mulți colegi demotivați, plictisiți, supărați, dezamăgiți de toate problemele pe care le are sistemul de învățământ, dar i se pare nedrept ca elevii să plătească prețul.
Mai târziu s-a titularizat în trei unități de învățământ din județul Maramureș, ca să-și completeze norma didactică de predare: la Școala Gimnazială din Băsești, la Colegiul de Arte și la Penitenciarul din Baia Mare.
A ales să studieze Facultatea de Chimie, Biologie Geografie, specializarea Geografie – Limba și literatura franceză, la Universitatea de Vest din Timișoara. Avusese în liceu două profesoare care îi predau aceste materii, pe care le admira în egală măsură și între care nu a putut alege. În plus, se gândea că această combinație îi oferea un avantaj pe piața muncii, mai ales în domeniul turismului.
A intrat în învățământ în 2006 și spune că în primii ani a fost dură – țipa la elevi și le dădea multe teme, așa cum văzuse la profesoarele ei, dar sub îndrumarea cărora ieșeau elevi foarte bine pregătiți. A vrut să se și impună în fața elevilor pentru că, la 1,54 metri, se pierdea printre ei. Atunci a fost singura dată când a lăsat corigenți, dar nu s-a simțit bine când i-a văzut pe copii stresați, astfel că și-a regândit abordarea: și-a setat un minim de cunoștințe pe care și-ar dori să-l știe elevii și care să îi ajute și pe ei în viață.
Asta le spune și profesorilor pe care îi vizitează astăzi, să-și adapteze ritmul la capacitatea elevilor: „Dacă copilul e cu bicicleta, nu-i predau avioane. Iau și eu bicicleta, m-am adaptat”.
Povestește că, atunci când intră în inspecție la ore, vede cadre didactice care lucrează doar cu câțiva copii și îi îndeamnă pe cei prezenți astăzi să-l implice și pe cel mai slab elev: „Pune-l să citească, să caute un prenume. Nu va lua Evaluarea, dar se simte și el valorizat, băgat în seamă”.
În toate școlile în care a fost, s-a implicat și dincolo de manual, iar numitorul comun al tuturor activităților a fost chiar acesta: dorința de a-i valoriza pe copii. De exemplu, o fetiță care locuia într-o casă dărăpănată și cu care Monika lucra după ore a luat premiul întâi la un concurs județean de franceză. O altă fetiță, dintr-o familie cu posibilități reduse și cu o mamă cu probleme psihice, a ajuns, sub îndrumarea profesoarei, la faza națională a unui concurs de geografie. Acum, în completarea funcției de la Inspectorat, predă doar 10 ore de geografie pe săptămână într-o școală privată.
„Trebuie să ne alegem un obiectiv de învățare pe care să-l legăm de realitatea lor”, îi sfătuiește inspectoarea pe colegii profesori. „Întrebarea supremă a elevului este: «La ce îmi trebuie mie asta?». În momentul în care copilul înțelege de ce învață, va fi mult mai atent”.
Atunci când preia o clasă, Monika le dă elevilor un chestionar în care să scrie care sunt pasiunile lor, ce le place, ce nu le place, ce-și doresc să știe ea despre ei.
„Dacă îți place să scrii poezii, o să înveți să scrii și în franceză. Dacă îți place să cânți, o să cântăm și un cântecel în franceză. Ție îți place fotbalul? Minunat, tu în fiecare săptămână trebuie să-mi povestești despre o echipă de fotbal din Franța și îmi arăți pe hartă unde e orașul respectiv. Îți place să gătești? Când ajungem la partea despre articolele partitive, tu o să faci o rețetă, te filmezi în timp ce explici fiecare pas și îmi trimiți.”
Tot din dorința de a-i face pe elevi să se simtă valoroși, văzuți, la Băsești, satul unde a petrecut cel mai mult timp din județul Maramureș – trei ani –, i-a implicat pe elevi în mai multe activități. Avea rolul de coordonator de proiecte educative, care i-a oferit acces la mai multe informații, dar ar fi procedat astfel oricum pentru că vrea să fie ținută minte ca „profa aia veselă care făcea cu noi chestii”. Au făcut, de exemplu, spectacole de francofonie, cu secțiuni de poezie, dans, cântec și scenete.
„Era foarte important că ei își lucrau pronunția”, explică ea. „Se și distrau, urcau pe scenă, erau îmbrăcați, erau aplaudați, le plăcea. Împodobeam frumos sala respectivă, se întâmpla ceva”.
De-a lungul timpului, au pictat împreună cu copiii cu deficiențe și au cultivat plante în seră alături de copiii cărora le-au donat șosete și dulciuri; profesoara i-a dus la spectacole, concursuri, olimpiade. Lucruri care nu au rămas nerăsplătite – unul dintre elevii ei a ajuns la faza națională la olimpiada de geografie și altul a obținut o mențiune pe județ la franceză.
Și la orele cu deținuții – avea șase ore în Penitenciar, vinerea – , se lega tot de realitatea lor imediată, de interesele lor. Îi învăța să ceară o cafea, ceva de mâncare, să vândă o mașină. La Baia Mare este unul dintre liceele din penitenciar din țară. Adulții de aici au câteva clase și vor să-și continue studiile pentru a-și reduce din pedeapsă și a avea o șansă în plus de a se reintegra ulterior. Monika a ajuns să predea aici pentru că a fost singurul loc vacant prin care putea să-și completeze catedra și a fost nevoie să urmeze un curs de psihopedagogie specială. La intrarea în închisoare trecea prin două filtre de control, iar în sala de clasă avea voie doar cu materiale didactice pe hârtie, fără telefon sau laptop. Era doar ea cu deținuții și un buton de panică. Nu i-a întrebat niciodată pentru ce au fost reținuți, pentru că voia ca respectul pe care i-l arătau ei să fie reciproc. Ea și-a tratat rolul de la catedră cu seriozitate și implicare, ca oriunde a predat. Le-a adus fișe, ca oricăror elevi, și le-a oferit mici atenții de Moș Crăciun și de Moș Nicolae, cum procedează și cu copiii.
Din cauza navetei pe la mai multe școli, întinsă pe mulți ani, Monika n-a putut să ia dirigenție la o clasă, însă încerca să strecoare la ore câte o lecție de viață.
„Indiferent ce meserie veți alege în viața asta, oriunde vă duceți, seara, când puneți capul pe pernă, să fiți mulțumiți de ce ați făcut. Oriunde vă duceți, să faceți lucrurile cu conștiință. Dacă eu am reușit, având WC-ul în curte și spălându-mă la lighean, puteți și voi.”
A crescut într-o familie cu tatăl pensionat pe caz de boală, în care mama încerca să acopere nevoile financiare ale Monikăi și ale surorii ei. La începutul anului școlar, s-au făcut două clase de a I-a: una pentru copiii din familii renumite, de profesori, de personalități din Gătaia și cealaltă pentru restul.
„Pentru mine, n-a fost ambiție mai mare decât să le demonstrez că sunt mai bună decât ei. În clasa XII-a, am fost prima pe zonă. Nu pentru că eram cea mai deșteaptă, ci pentru că am avut ambiția asta în mine să demonstrez că nu contează mediul din care provii, ci contează să-ți dorești să faci ceva în viață. Trebuie doar să vrei și să știi ce vrei.”
În anul II de facultate, s-a ivit o oportunitate pentru o bursă în Franța. Notele de la profilul ei, geografie – limbă străină, erau mai mici decât cele ale colegilor de la geografie sau geografia turismului pentru că testările la literatură, care presupuneau adesea exprimarea unor opinii, interpretarea textelor sau comentarea unor citate, erau subiective. Când a decis să aplice, colegele au descurajat-o și au sfătuit-o să evite o dezamăgire inutilă. Însă ea le-a spus că va profita de orice mică șansă i se oferă.
A luat bursa datorită interviului și a devansat-o pe o altă participantă care avea note mai mari. Urma să studieze tot anul III în Franța, iar pentru că încasa primii bani din bursă mai târziu decât era programată plecarea și nu își permitea să plece altfel, preotul din oraș i-a oferit o sumă drept mulțumire pentru toate scenetele și activitățile pe care le-a făcut cu copiii, la biserică.
„Anul ăla în Franța mi-a schimbat viața. Nu a fost ușor, dar am reușit, am răzbit printre străini. Singură, fără bani. Mi-a dat atâta încredere în mine experiența asta.”
Pe profesorii care o ascultă astăzi, în calitate de inspector școlar, îi roagă să îi provoace mereu pe elevi cu întrebări, la un răspuns să adreseze de cinci ori întrebarea „de ce?”. Le spune că inspectorii vor să vadă copii implicați, dornici de colaborare, că societatea are nevoie de generații care gândesc, nu care tocesc.
„Avem responsabilitatea de a pune încredere în sufletul copiilor. Eu sunt aici să vă reamintesc importanța pe care o aveți în viața lor. Dacă ne amintim ce importanță avem, găsim în noi resurse. Altfel ne dăm toți demisia. Haideți să rămânem și să creăm schimbare”, spune ea cu convingere.
„Mă bucur că n-am plecat încă din învățământ. Mai avem o șansă. Îmi permiteți să vă aplaud?”, întreabă o doamnă învățătoare la finalul prezentării.
Text de Oana Racheleanu
Editor: Andrada Lăutaru
Foto: Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2026 de Dedeman, partener strategic al proiectului.