„Le spunem mereu elevilor noștri să aibă curaj, dar și noi, profesorii, trebuie să fim mai curajoși”
„Nu vreau copii cuminți. Pentru că lucrez mult în echipe cu ei, îi las să-și exteriorizeze stările, să vorbească, să se implice. Eu nu vreau să treacă cineva pe lângă clasa mea și să se întrebe «oare cine e la ora asta, de e așa liniște?» Le-am spus mereu să fie respectuoși, dar nu să tacă din gură. Le mai spun: «Informați-vă, pentru că așa o să deveniți oameni mari cu adevărat.» Ăsta e un om mare, un om pe care nu poate să-l controleze altcineva cum vrea.”
BIO: În 1998 s-a întors ca profesoară de engleză în școala în care a fost elevă. În sala de clasă, cu elevii ei, s-a simțit mereu acasă. De când era mică, le preda păpușilor ce afla din cărți și ziare sau punea note pozelor din albumul familiei. La orele ei, liceenii vorbesc despre emoții, lucrează împreună la proiecte și disecă idei. Conduce echipa de dezbateri a Colegiului, îi învață pe elevi că ieșitul la tablă e o ocazie unică de a-și exersa vorbitul în public și că e important ca, oriunde merg, „să lase amintiri frumoase”.
Echipele merg într-un colț al scenei pe rând și se pregătesc pentru prezentarea proiectului în fața juriului competiției „Solve for tomorrow”. Delia, Miruna, Evelina și Andreea sunt singurele însoțite acolo, în culise, de profa lor. Stau în cerc în jurul Monicăi Ifrim și chiar înainte să intre la prezentare se strâng într-o îmbrățișare. Se aude la microfon – „Echipa Eco Defenders”.
Profesoara se duce repede în sală ca să le filmeze și să le pozeze. „Eu nu am emoții, mă gândesc însă la emoțiile lor. Trebuie să fiu acolo pregătită și dacă va merge totul bine, și dacă nu”, spune profesoara de engleză.
Evoto
Echipa Eco Defenders își prezintă aplicația care detectează animalele sălbatice pe o rază mare, astfel încât drumeții să fie avertizați și să le ocolească. „Ajută și oamenii, dar și pe animale”, încearcă să convingă una dintre fete. După ce ies de pe scenă analizează întrebările juraților. Nu se așteptau să fie întrebate cum se vor asigura că aplicația nu va fi folosită de braconieri. „Ne-am pregătit mult, dar nu ne-am gândit la optica asta”, spune profesoara Monica Ifrim. Se consolează din nou cu o îmbrățișare la care participă acum și Andrei și Alexandru care au venit să-și susțină colegele.
Cât Monica Ifrim merge să-și ia o cafea, elevii povestesc prin ce spaimă au trecut în clasa a noua, înainte de a ști cine le va fi dirigintă. „Când am văzut că ea ne conduce în clasă și cu câtă fericire ne privește, nu știu, pur și simplu, m-am simțit mult mai liniștită. Auzisem doar chestii bune despre ea și chiar sunt adevărate”, spune Miruna.
„La ore comunicăm foarte mult pe tot felul de subiecte care să ne ajute în viitor. Nu doar carte și caiet, sunt niște subiecte care chiar ne ajută. De exemplu, lucrăm mult la dicția noastră, avem nevoie de asta când vorbim în public, cum este acest concurs”, spune și Andreea.
„Joculețe, proiecte în echipă, chiar ne motivează pe toți să învățăm ceva nou”, se apleacă Alexandru de la cei aproape 1,90 metri ai săi ca să le completeze pe fete.
Își amintesc despre o anume temă care le-a plăcut foarte mult. Au vizionat cu toții filmul „Gifted hands”, povestea neurochirurgului Ben Carson, de la copilăria plină de nevoi, la succesul în carieră de mai târziu. Au avut de făcut postere pentru film și apoi au dezbătut la ore. „E o fire foarte inspirațională, vine și ne zâmbește și ne oferă nu numai lecții din carte, ci și lecții de viață”, mai spune Miruna. „Și nu se comportă doar la noi așa. Cu toată lumea e la fel”, o completează Delia.
„Dacă ar fi toți profesorii ca ea, sistemul de învățământ românesc ar fi de top”, punctează Evelina.
„Nu am spus niciodată «pe vremea mea»”
Nu era cu mult mai mare decât vârsta pe care o au acești elevi când a intrat prima oară într-o clasă de la Colegiul Național „Grigore Ghica” din Dorohoi să predea engleză. Același colegiu în care învățase și ea.
„Între cancelarie și clasa noastră, aveam o ușă prin care se vedea când ieșeau profesorii și acolo îi pândeam noi. Și după patru ani am devenit eu cea pândită”, glumește profesoara.
În 1998, abia terminase Facultatea de Limbi Străine la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. „Engleza nu avea calitatea și nici importanța de azi. Am eu o vorbă că sportul era mai important atunci decât engleza”, spune profesoara.
Astăzi, elevii vin siguri pe ei și îi spun că ei știu engleză deja. „Generațiile de azi vin cu un bagaj de cunoștințe în limba engleză, de pe internet, de la jocuri, dar engleza care le trebuie lor în viață și mai departe, la un job, este alta. Așa că îi evaluez și le explic cum îi ajută engleza lor și unde ne trebuie engleza din școală. Și pun foarte mult accentul pe comunicare, foarte mult țin la asta.”
A avut un moment în care ar fi putut să fie „profa de franceză”, nu de engleză. Dar întâlnirea cu un profesor, când s-a înscris la facultate, i-a cotit destinul. Era primul an când se înființase specializarea de Engleză la Suceava și i-a spus să încerce. Făcuse puțină engleză în școală, dar cel mai mult învățase singură. „Luam dicționarul, pronunțam, nu știam de ce fac asta, că mama nu mă împingea de la spate, nu știam ce e engleza. Dar așa s-au aranjat frumos toate!”
Poate că nu știa ce disciplină va preda, dar a știut mereu că va fi profesoară. „Mi-a plăcut foarte mult să citesc și după ce citeam, făceam un rezumat și le predam păpușilor. Mama zice că înainte de a merge la școală, le puneam note fotografiilor. Luam fotografiile familiei și puneam minus 10, 10, 9. Se pare că la fotografiile cu bunica eram cea mai severă, le dădeam 8”, povestește ea.
Când era în clasa a XII-a, dirigintele său a adus un cameraman care i-a filmat pe toți răspunzând la întrebarea „ce vrei să te faci?”. „Eu am spus că mă văd profesoară de română sau franceză – n-am spus engleză – și mama a doi copii. Între timp am devenit profesoară de engleză și mama a trei copii.”
Mihai, băiatul ei cel mic, elev în clasa a cincea, o prinde într-o îmbrățișare. Prilej să vorbească de copiii ei: „cei de la școală și cei de acasă”. „Numărul meu de la mașină e MEI de la «copiii mei». Ideea mi-a dat-o fiica mea, că toată ziua vorbesc de copiii «mei»”.
Ca să-i țină pe copiii ei de la școală aproape, a trebuit să se adapteze mereu.
„Am rămas mereu în trend cu elevii și nu am spus niciodată «pe vremea mea» sau «nu mai am generații cum aveam», nu există la mine astfel de comparații. Eu cu fiecare generație pe care o am, fiecare clasă pe care o preiau, e ca și cum am luat-o de la început. Eu, nu ei.”
Spune că asta nu înseamnă că nu vede diferențele dintre generații, dar comparația în termeni negativi nu ajută procesul de învățare. La fel cum nu ajută nici dacă în clasă creezi ierarhii de putere între elevi și profesor. „E adevărat că a le explica și a le vorbi frumos implică un pic mai mult timp decât dacă le spui: «nu fă asta, hai, imediat, în câteva secunde»”, explică Monica Ifrim.
Clasa ei nu este „smirnă”, cum se spunea pe vremuri. „Nu vreau copii cuminți. Pentru că lucrez mult în echipe cu ei, îi las să-și exteriorizeze stările, să vorbească, să se implice. Eu nu vreau să treacă cineva pe lângă clasa mea și să se întrebe «oare cine e la ora asta de e așa liniște?» Nu vreau copii cuminți pentru că mi-aduce aminte de mine când eram eu copil. Ce însemna atunci copil cuminte? Mâna la spate și gurița închisă. Cam asta era cumințenia aia de care tot se vorbește. Le-am spus mereu să fie respectuoși, dar nu să tacă din gură. Le mai spun: «informați-vă, pentru că așa o să deveniți oameni mari cu adevărat.» Ăsta e un om mare, un om pe care nu poate să-l controleze altcineva cum vrea.”
Crede că nici profesorii nu trebuie să fie „cuminți”, să facă doar ce le vine în scris, de sus. „Le spunem mereu elevilor noștri să aibă curaj, dar și noi, profesorii, trebuie să fim mai curajoși.”
Și ca să se reînnoiască mereu, se pune în permanență pe sine în poziția de elev. Adică participă la cursuri de perfecționare și, mai mult de atât, încearcă mereu să își evalueze munca. Iar dacă vrea să afle despre trenduri, băiețelul ei pasionat de jocuri și VR o pune la punct, căci se joacă mereu împreună.
„Ador să mă perfecționez. Fac perfecționări foarte multe pentru că formatorii sunt cei care la rândul lor sunt formați.”
A început să fie mai curajoasă în materialele pe care le alege chiar prin 2000, în primii ani de profesorat. Atunci a venit un inspector la ea la clasă și a observat că lucra tot de pe manualele „English, my love”, de care și ea se plictisise și pe care le învățase pe de rost.
„Nu aveam curajul, nu ne învăța nimeni, nu am avut pe nimeni să-mi spună că pot să fac și altfel. Accesul la informație nu era ca acum. Așa că m-am informat mai mult și mi-am dat seama că putem fi creativi. Manualul este doar un instrument, nu este obligatoriu, și din în momentul ăla l-am dat deoparte”, povestește profesoara.
Pe parcurs a început să lucreze cu elevii proiecte, individuale și de grup, pentru că ele le dezvoltă tot felul de abilități pentru viața reală. „Când vor avea un job, vor lucra și singuri și trebuie să ia decizii, trebuie să vorbească. În echipe îmi dau seama ce rol își asumă fiecare, cum se implică, ce influență au asupra celorlalți, e un lider, preferă să stea în umbră și doar să asculte, îi place să prezinte? Este singurul moment când îi scot în fața clasei, atunci când au de prezentat, și atunci le spun – publicul vostru începe cu colegii vostri. Și e mai ușor!”
Au fost odată într-o excursie cu clasa, au mers la muzee, au trecut și pe la mall și în parcarea goală a supermarketului, unul dintre copii a inițiat o cursă cu cărucioare. A evaluat repede ce are de făcut. „I-am lăsat să se joace și aveam și un text pregătit dacă venea cineva să ne spună ceva. Copiii au nevoie de situații reale și de adulți deschiși, care să-i lase să experimenteze, asta înseamnă învățarea.”
Monica Ifrim este și consilieră educativă și predă și un opțional de managementul emoțiilor. Un exercițiu pe care l-a făcut la oră a fost să îi pună pe elevi să scrie despre emoțiile lor din clasă și ce emoții ajung de la ea către ei. „Am scrisorile acasă. Mi-au spus că au devenit oameni mai buni după aceste ore, că apreciază că le zâmbesc, că uită de alte griji când vin la oră. Ce îți poți dori mai mult?”, spune profa.
Întrebări își pune și despre munca ei. Seara, după o zi de muncă, are un moment de reflecție: „Mă întreb ce-am făcut bine și ce nu mi-a ieșit. Sunt zile și zile, nici eu nu pot să le gestionez pe toate, nu întotdeauna elevii se concentrează, nu întotdeauna sunt acolo conectați. Dar eu nu pe ei trebuie să-i judec, ci pe mine. Eu sunt cea care pot să-i trag spre învățare, să-i rup de momentul respectiv”, spune profesoara.
Simte că e în locul potrivit profesional fiindcă „oricât de obosită era”, după prima săptămână de vacanță vrea din nou la școală, printre „copiii mei”.
„Școala este a doua casă pentru mine. În vacanță mă plictisesc, îmi lipsește școala, îmi lipsesc ideile pe care le punem în practică. În 27 de ani, indiferent de cât de obosită eram, nu am spus niciodată că vreau vacanță.”
Text de Andreea Archip
Editor: Raluca Cristea
Foto: Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2026 de Fundația FAN Courier, partener recurent al Galei.