„Acasă sunt tot învățătoare”
„Copiii de la clasă au povești foarte grele. Nu-mi spun, nu se vaită. Dar asta este provocarea, asta mă ține. Să văd cum evoluează, adică de unde plec cu ei și unde aș putea să ajung.”
BIO: Roxana Blidaru este profesoară pentru învățământ primar la Școala Gimnazială „Tudor Vladimirescu” din Târgoviște, cu 26 de ani de experiență în învățământ. A decis că vrea să fie învățătoare încă din copilăria petrecută în grădinița unde mama ei era educatoare. Apoi, parcursul a fost firesc: liceu pedagogic, facultate și catedră. Lucrează cu elevi din medii vulnerabile și își adaptează constant metodele pentru a răspunde nevoilor reale ale fiecărui copil. În paralel, este mentor pentru alți învățători, convinsă că experiența din clasă trebuie dată mai departe.
E forfotă la clasa a III-a de la Școala Gimnazială „Tudor Vladimirescu” din Târgoviște. Ierburile, mirodeniile, uleiul de cimbrișor și pimpernelele (scânteiuță, o plantă cu flori colorate) se amestecă între ele.
Sala e luminoasă, cu ferestre mari, pereți de un alb imaculat și mobilier nou, neatins încă de generațiile dinainte. Școala e proaspăt dată în folosință.
La lecția de azi de la Limba Română, cei 18 elevi prezenți fac exerciții pentru dezvoltarea comprehensiunii pe marginea cărții „Vrăjitorița Jazzmina”, scrisă de Florin Bican și ilustrată de Andra Calligaro. Încep cu o salată à la Jazzmina.
Din ierburi, mirodenii, ulei de cimbrișor și pimpernele. Fiecare elev al clasei, numit de învățătoarea Roxana Blidaru, devine un ingredient din salată. Ierburile se amestecă. Apoi, pe rând, mirodeniile, uleiul de cimbrișor și pimpernelele se amestecă și ele. Apoi se învălmășesc toate ingredientele – în mare grabă și cu pași apăsați în podea, elevii fac schimb de locuri. Pare un joc de scaune muzicale, dar fără muzică, doar cu energia lor și coordonați de învățătoare.
Pasiunea ei pentru literație se vede în tricoul alb – cu litere colorate care par să se joace între ele fără ordine – și în felul în care citesc elevii. 
„Am o provocare pentru voi”, le spune învățătoarea. Le împarte, apoi, patru „hârtii uriașe”, ca de flipchart, pe centrele de învățare.
În grupuri de câte patru, elevii au patru minute la dispoziție să scrie cu carioci colorate ce superputeri au personajele din poveștile citite de ei. Învățătoarea trece pe la fiecare în parte și, la nevoie, le desparte în silabe unele cuvinte sau le spune pe litere.
10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Când se scurg cele patru minute, fiecare elev trebuie să citească ce au scris colegii pe foaie și să pună o întrebare. Și când cresc decibelii, învățătoarea Roxana îi pune să bată palmele deasupra capului, apoi pe picioare. Fac asta din ce în ce mai repede până se liniștesc.
Apoi ies în față să spună ce superputeri au personajele lor preferate: răbdarea de a vorbi cu fructele, abilitatea de a ajunge la soare, zborul, „datul cu pânză” sau răsturnatul obiectelor fără mâini.
„Eu văd… o fetiță cu codițe, un cal, un scris colorat, o maimuță, șosete diferite, șireturi desfăcute și… o editură!” Așa descriu elevii coperta cărții care tocmai ce a sosit. „Pippi șosețica” e următoarea lor lectură la clasă.
Urmează, apoi, alte două „rubrici” în care copiii fac presupuneri despre carte: eu cred și eu mă întreb. Și ca să se lămurească despre ce e povestea, încep să citească cu voce tare, îndrumați și sprijiniți de învățătoarea lor.
Sunt pricepuți, așa că ajung rapid la pagina șapte, iar învățătoarea le împarte semnele de carte. Vor continua ora viitoare.
Roxana Blidaru are 47 de ani. 26 dintre ei sunt experiență în învățământ, dar relația ei cu școala a început cu mult mai devreme, în copilărie, în grădinița unde mama ei lucra ca educatoare. O însoțea la școală înainte să aibă vârsta oficială pentru grupa mică și a continuat să facă asta chiar și atunci când era în clasele primare, stând „la o măsuță undeva într-un colț retras”, dar urmărind tot ce se întâmpla, cu mare atenție la sensul muncii mamei ei.
„Cred că de acolo a început totul, fără să-mi dau seama”, spune învățătoarea acum.
A avut un parcurs firesc: liceu pedagogic, facultate, apoi a luat loc la catedră. A încercat să exploreze și alte direcții, de la pregătire pentru sociologie-psihologie, până la consiliere școlară și management educațional, dar tot învățătoare a ales să rămână.
„Chiar dacă am mai făcut și alte formări care m-ar fi ajutat să devin profesoară, nu m-am regăsit. Am rămas tot aici, ca învățătoare”, povestește acum, după mai bine de două decenii de format generații.
Primii ani i-a petrecut într-o școală mică din mediul rural, dar din cauza navetei a vrut să vină mai aproape de oraș. Așa că din 2013 e învățătoare la Școala Gimnazială „Tudor Vladimirescu” din Târgoviște.
A ajuns aici „cu teamă”, gândindu-se dacă va reuși să se adapteze la trecerea din rural în urban. Curând și-a dat seama că în ceea ce o privește pe ea „nu sunt diferențe”, și singura provocare era că acolo, în mediul rural, părinții erau mai implicați, „mămicile, în special, nu lucrau, veneau la activități mult mai mult decât pot să vină cei de aici”.
Provocarea adevărată pentru ea a venit opt ani mai târziu, în 2021, când copiii au revenit la clasă după pandemia de COVID-19.
Erau în clasa a II-a când s-a dat stare de urgență și, după cum povestește învățătoarea, erau prietenoși, dornici să fie împreună și să se joace.
Când s-au întors la școală, după multe luni în care orele au fost online sau nu au fost deloc, „stăteau departe unii de ceilalți, în pauze, tot la fel. Nu mai erau ei”, își amintește învățătoarea. 
„Mi se părea că nimic nu mai funcționează. Nimic din ce făceam altădată nu mai mergea la ei.” „Ce fac?”, își amintește că s-a întrebat atunci.
A pornit, așadar, în căutare de metode noi care să vină cu rezultate rapide „pentru că nu mai erau mulți pași până ajungeau în clasa a V-a”. O parte dintre ei nu știau să citească și să scrie așa cum ar fi trebuit la nivelul clasei a III-a.
Așa a descoperit Fundația Noi Orizonturi. A așteptat să dea un anunț că vor să colaboreze cu mai multe școli și pentru că anunțul întârzia să apară, a decis să îi scrie ea un mesaj Mariei Kovacs, parte din organizație.
„Am rămas uimită că mi se răspunde atât de repede și că un om care nu mă cunoaște, nu știe absolut nimic despre mine, vrea să-mi ofere sprijin”.
I-a povestit despre problemele și provocările de la clasă, ce vrea să facă și cu cine. Voia cărți care să fie „mult mai prietenoase decât ce aveau” și să petreacă mai mult timp cu copiii. A urmat apoi prima colaborare a lor, în programul „Școli cu scLipici”, care urmărește ca fiecare copil să termine clasa a IV-a știind să citească și să scrie.
Au continuat cu laboratoare de literație, tot un proiect al Fundației Noi Orizonturi, în care au fost incluși doar copiii care rămăseseră „semnificativ în urmă”.
În 2022, când a luat-o de la capăt cu o nouă generație, știa din vară care va fi componența clasei pregătitoare. Și-a zis „rămân aici cu toate că vor fi provocări foarte mari, vreau să văd ce pot să fac pentru copiii aceștia. Mai mult decât am putut să fac pentru ceilalți.”
A început cu evaluarea lor în septembrie pe baza primului instrument, evaluarea literației emergente. Prima probă: să-i dai copilului cartea cu cotorul spre el și să-l rogi să o deschidă. Credea că toți vor lua punctul.
Trei sferturi nu au știut să deschidă cartea.
„Puteam să fug. Aveam și varianta aceasta. Nu. Am știut din capul locului care vor fi copilașii și am zis că trebuie să o scoatem la capăt. Trebuie să fac ceva pentru ei.”
Instrumentul avea 143 de puncte, iar media pe clasă a fost puțin peste 24. Au fost copii care au luat doar 5 puncte pe tot instrumentul. 5 puncte din 143. La final, după multe eforturi împreună, media clasei a fost de peste 90. Un copil, de exemplu, a luat 112 puncte la aceeași evaluare de la finalul anului școlar.
La clasă, învățătoarea Roxana Blidaru vine mereu cu mici provocări, cu jocuri care par simple, dar care au rolul de a-i ține conectați. „Tot timpul încerc să vin cu glumițe la ei astfel încât să îi captez, să fie acolo împreună și să lucreze”, spune, ca și cum conectarea „unii cu ceilalți” e primul pas real al învățării.
Dincolo de ușa clasei, însă, realitatea copiilor e alta. „Mulți dintre părinți nu reușesc să citească și să scrie. Sunt părinți fără studii, fără nicio clasă absolvită. Asta a fost provocarea, că ceea ce fac ei și ceea ce învață, învață la școală. După aceea se termină absolut tot.”
Câțiva dintre elevii ei sunt de etnie romă și acasă vorbesc numai romani. La clasă „traduceau ceilalți copii din comunitatea lor ca să poată să facă ce făceam și noi”.
„Copiii de la clasă au povești foarte grele. Nu-mi spun, nu se vaită. Dar asta este provocarea, asta mă ține. Să văd cum evoluează, adică de unde plec cu ei și unde aș putea să ajung”, povestește învățătoarea.
A învățat să se adapteze și la fel i-a învățat și pe copii și părinți. La un moment dat, mama unuia dintre ei trebuia să completeze un document pentru școală și pentru că nu știe să scrie, a scris copilul în locul ei. „A venit după ore împreună cu copilașul și am stat împreună, toți trei, și i-am citit copilului, iar el a completat. Mămica doar a semnat.”
Pentru că înțelege câtă nevoie au de sprijin, a decis să facă an de an școli de vară de câte două săptămâni prin programul „Școli cu scLipici”. I-a adus la școală, au făcut ore suplimentare și a insistat să aibă prezență 100%, chiar dacă asta a însemnat, uneori, să ceară sprijin de la Asistența Socială care a mers în comunitate să îi convingă.
Și experiențele astea de adaptare la provocările clasei au făcut-o și mentoră în cadrul Fundației Noi Orizonturi, ulterior al Asociației ,,Toți copiii citesc”.
„Am învățat că e bine să dai mai departe ce știi tu și depinde de ceilalți dacă vor să aplice. Eu vreau să dau mai departe și mă gândesc că dacă eu n-am știut la un moment dat și am avut niște frământări, și ceilalți învățători se confruntă cu provocări la clasă. Și poate că unii nu au curajul să ceară ajutor.”
Ea nu se ferește să ceară ajutor. Pentru „familia de la școală”, de exemplu, cere ajutor de la „familia de acasă”.
„Soțul meu, copilul meu, mamă, tată, bunică, socri, cumnata mea, cumnatul meu, toți suntem acolo. Orice frământare pe care o am, mă duc acasă, o spun, trebuie să găsesc o rezolvare. Acasă sunt tot învățătoare.”
Text de Raluca Cristea
Editor: Andreea Archip
Foto: Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2026 de V7 Capital, partener recurent al Galei.