Directoarea care face scheme de kendama
„Eu nu vreau să fiu director. Directorul are, așa, o funcție îndepărtată, nu bat la ușa lui, pentru că cine știe în ce stare e. Nu vreau să fiu nici manager. Vreau să fiu un lider pentru colegii mei.”
BIO: Pentru Gabriela Tania Iuga, școala este a doua casă. Joacă ping-pong, fotbal, baschet și de-a v-ați ascunselea cu copiii, dansează cu ei și face scheme de kendama. Dacă e nevoie, urcă pe scară pe tocuri să monteze decorațiuni, dă și cu mătura sau cu var. A și dormit în școală, alături de câteva colege. Pe holuri se aude muzica, iar copiii refuză școlile din oraș și o aleg pe cea din sat. În patru ani, de când conduce instituția, rata de promovare la Evaluarea Națională s-a dublat.
Într-o clasă amenajată într-un container, profesoara Gabriela-Tania Iuga folosește cuvinte din trei limbi: „Guys, nicio problemă dacă greșește, ce n’est pas grave”.
O elevă de-a VII-a încearcă să asocieze pe tabla interactivă un simbol cu un mesaj audio.
Cu o rochie albă cu imprimeuri florale și buzunare, strânsă pe mijlocul subțire, cu pantofi cu tocuri înalte, unghii lungi și roz și păr scurt, blond, Tania, 42 de ani, le spune des copiilor care ies la tablă: „Știu că știi. Nu te stresa, e totul în regulă”.
Are dublă specializare, română și franceză, dar a ales-o pe cea din urmă în ianuarie 2022, când a venit ca directoare în școala din Sânmihaiu Român, județul Timiș, de care aparține și școala aceasta din Utvin, cu clasele în containere. Nu poți să pregătești foarte bine elevii pentru Evaluarea Națională și să fii și un director asumat, crede ea, așa că a trebuit să aleagă. Astfel, predând franceza fără presiunea unui examen, are timp să le asculte copiilor poveștile și să meargă cu lecțiile în ritmul lor.
După ora de franceză din container (deoarece clădirea e în renovare), Tania conduce cinci minute până la școala centrală, din Sânmihaiu Român, o comună la 15 minute de Timișoara, unde s-au mutat multe cupluri tinere în ultimii ani. Află că doi elevi s-au bătut, o situație rară, dar pe care nu o poate trece cu vederea. Cheamă părinții, asistența socială și poliția.
„Trebuie să vadă că există și urmări”, explică directoarea. „Nu vrem să îi lăsăm să înțeleagă că orice tip de comportament este tolerat și că pot să se bată aici într-o veselie și să nu se întâmple nimic.”
Tania a intrat în învățământ în 2007, ca educatoare, prima ei formare, iar după un an și-a dat titularizarea ca profesoară de limba română. În al patrulea an a ajuns în satul Giulvăz, aproape de granița cu Serbia, într-o școală care nu avea director. S-a provocat să încerce și acest job, deși nici nu știa ce presupune fișa postului. A fost detașată acolo și a condus școala cinci ani.
Locuia în Sânmihaiu Român deja de 11 ani când a aflat că directorul școlii n-a reușit să ia concursul pentru post. Știa că există o școală în sat, dar era într-un con de umbră: „Și am zis: dacă eu am reușit să fac la Giulvăz diverse evenimente și activități și să se știe de școală, acasă la mine oare nu pot eu să fac ceva?”.
Când a preluat funcția, a primit o sală mare să-i fie birou, dar a preferat să amenajeze acolo o clasă, iar pentru ea a închis un colț al holului principal și a cerut o fereastră ca să o poată vedea oricine intră în școală. Ea e acolo, nu are nimic de ascuns. În biroul pe care îl împarte cu directoarea adjunctă încap doar trei mese și două dulapuri. Pe ușa de la intrare este un portret în creioane colorate făcut de o fetiță din clasa a III-a, pe care scrie „Tania directoarea”.
Când cineva vine în vizită în școală, Tania îi prezintă toți colegii, de la portar și femeile de serviciu, până la secretare, învățătoare și profesoare.
„Am un respect deosebit față de femeile de serviciu. Fără ele, noi am fi în colaps total”, mărturisește directoarea. „Uneori mi-e rușine să le spun să-mi dea păienjenii jos de pe pereți, mi-i dau singură. Toți cam facem ce trebuie făcut, ne ajutăm între noi. Dacă o colegă de la administrație sau patrimoniu are nevoie de ajutor din partea contabilei, nu se pune problema să nu o ajute.”
Recent, a dormit în școală alături de trei colege pentru că una dintre ele a spus că e prea obosită și s-ar putea să ațipească la volan. Rămăseseră împreună după program ca să confecționeze flori din hârtie cu care să decoreze școala pentru inspecția uneia dintre învățătoare și pentru Ziua Porților Deschise. Au întins saltelele într-o sală de clasă și a doua zi dimineață s-au trezit devreme, ca să nu le găsească copiii, și au început o nouă zi.
A fost prima dată când au dormit în școală, dar au mai fost dăți când au stat până târziu. De pildă, vara trecută, când a fost anunțată modificarea normei profesorilor, au stat până la 3:30 dimineața. S-au adunat cu toții și Tania i-a încurajat că nimic nu poate fi atât de grav încât să nu aibă rezolvare și că se vor adapta, orice ar fi.
„Nu am băgat pe nimeni în panică, în afară de mine”, spune ea acum. „Mergeam acasă și plângeam, că altfel ar fi însemnat să transmit panică și către colegi. Mă gândeam că își pierd joburile, unde își mai găsesc în altă parte cei care ies curând la pensie?”
Când a venit la Sânmihaiu, cei mai mulți profesori erau într-o stare de amorțire, de plafonare, iar rata de promovare la Evaluarea Națională era de 40%. I-a îndemnat în primul rând să îi asculte pe elevi, să le afle problemele.
„Le-am spus colegilor mei încă din prima zi: «Noi nu predăm unor bănci goale. Așa excludem copiii din ecuație: noi le predăm lecția, frumos, că-s scaune, că-s copii, să-mi fie egal. Nu începeți nicio lecție până nu îi întrebați pe copii dacă sunt bine».”
Apoi i-a încurajat pe colegi că se pot depăși, că și elevul care a luat 3 la simulare poate fi adus la 5 și că asta poate să însemne pentru el un liceu tehnologic, deci un altfel de viitor.
Au contat mult și relația cu părinții, orele de consultații pe care i-a încurajat pe profesori să le țină și activitățile din școală. Acum, rata de promovare a examenului s-a dublat. 
„Ne-am asumat rolul de a educa pe toate căile posibile”, spune directoarea. „Și vrem să creăm un mediu plăcut, să vină copiii către noi, nu doar pentru ce le oferim în cele 50 de minute de lecție, ci pentru că în timpul pauzei pot să joace ping-pong sau să asculte muzică.”
Cam o dată pe lună au o activitate în care implică toată comunitatea. De exemplu, Festivalul de Colinde, la care participă toate religiile; evenimentele caritabile; atelierele de Crăciun în care au meșterit brazi din lemn sau plimbările cu bicicletele în zonă – la ultima excursie au participat 30 de adulți și 100 de copii.
Vara elevii merg în tabere gratuite – pe care ea le organizează și pentru care caută ONG-uri să facă activități cu copiii – sau la una dintre cele două școli de vară. Au avut chiar și o școală de seară – 350 de copii s-au jucat după-amiaza cu voluntari în curtea școlii, iar seara s-au uitat la un film.
Tania caută mereu să vorbească aceeași limbă cu copiii, să țină pasul cu trendurile sau cu coregrafiile pe care le știu din online și pe care ajung să le danseze, cu tot cu ea, la diverse evenimente. Uneori, când îi vede că joacă fotbal, baschet sau volei, se descalță de pantofii cu toc și li se alătură.
Într-o vineri, profesoara de sport i-a cerut voie să se joace de-a v-ați ascunselea prin săli și birouri. „Joc și eu!”, a zis ea, și a stat apoi 40 de minute ascunsă după o trambulină.
În toamnă, când în toată țara a revenit interesul pentru kendama, unele școli au interzis jucăria, dar Tania a ales să o vadă ca pe o soluție la plictiseala ce apare uneori pentru că nu au voie cu telefoanele la școală. Așa că a provocat elevii la un concurs: a cumpărat cinci kendame (sub pretextul că sunt pentru fiica ei, de 11 ani) și a început să învețe câteva mișcări. Elevii deja ajunseseră să o provoace „să dea o kendamă” sau să îi lase o jucărie de acest fel ca momeală pe bănci, la începutul orelor de franceză, ca să vadă dacă profesoara începe să exerseze cu ea.
În acea zi de martie, după ce a rezolvat situația cu bătaia în școală și s-a așezat la laptop să lucreze, un băiețel din clasa a II-a i-a bătut în geam să o salute. E cel care mult timp s-a referit la ea, în discuția cu părinții sau cu alți profesori, ca la „doamna de la recepție”. De la școala privată de unde a venit și de prin hotelurile din vacanțe, el știa că la recepție există o doamnă care rezolvă probleme. Așa a făcut și Tania de fiecare dată când băiatul a bătut la geamul biroului ei: a căutat soluții pentru diverse probleme pe care i le-a ridicat, de la defecțiuni tehnice, la comportamente neadecvate ale colegilor mai mari.
Azi, confirmarea că școala a ieșit din amorțeală nu constă doar în creșterea numărului celor care trec Evaluarea Națională, ci și a numărului total de elevi. La începutul lui 2022 erau 600, acum sunt 857, în cele trei structuri.
După prânz, când elevii au plecat acasă, Tania a participat la o ședință a Consiliului de Administrație alături de învățătoare și două mămici, reprezentantele consiliului părinților. Au trecut în revistă activitățile pentru Școala Verde, printre care: vizite la ferme și la grădina botanică, schimb de jucării, vânătoare de comori pe malul Begăi, o zi fără hârtie și tehnologie, plantat ierburi aromatice, picnic, excursii, lecție de matematică distractivă: amprenta mea de carbon.
„Va ieși ceva interesant, ca în fiecare an”, a spus Tania în ședință. „Copiii vor fi mai conectați unii cu alții și cu cadrele didactice. E o ocazie bună să ne cunoaștem mai bine.”
Tania are o regulă: stă la școală până termină tot de lucru, dar nu își ia nimic de rezolvat acasă. Cu excepția unor apeluri scurte legate de școală, acasă se dedică familiei. În seara asta o să-și facă bagajele pentru a doua zi, când va participa la un curs de leadership pentru directori la Herculane.
Îi place mult să învețe și spune că are o pasiune de a fi evaluată. După Facultatea de Limbi Străine, română și franceză, la Universitatea de Vest din Timișoara, a făcut două masterate: unul despre cum să fie funcționar în instituții publice (nu pentru că ar avea vreun gând, ci doar din curiozitate) și altul în management educațional. Apoi un doctorat în filologie, axat pe etnografie, iar acum este din nou studentă, la Facultatea de Psihopedagogie specială. Nu că ar vrea să se reprofileze, ci pentru că a observat că a crescut numărul elevilor cu tulburări și deficiențe și vrea să îi înțeleagă mai bine.
„Eu nu vreau să fiu director”, spune Tania. „Directorul are, așa, o funcție îndepărtată, nu bat la ușa lui, pentru că cine știe în ce stare e. Nu vreau să fiu nici manager. Vreau să fiu un lider pentru colegii mei.”
Text de Oana Racheleanu
Editor: Sorana Stănescu
Foto: Doria Drăgușin
Începând cu Gala MERITO 2019, acordăm atenţia bine meritată şi managementului şcolar, atât de important în construirea unei culturi organizaţionale performante în Şcoală şi în atragerea comunităţii locale în jurul acesteia, prin premiul Directorul MERITO.
Premiu susţinut în 2026 de TaxHouse, partener recurent al Galei.