Istoria, cu pasiune și creativitate
„Prin istorie, poți să le dezvolți creativitatea, competențele digitale, să îi înveți să învețe. Toate lucrurile acestea cheie, de care au nevoie ca viitori oameni responsabili.”
BIO: Adriana Bălaj, 31 de ani, a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie la Universitatea de Vest din Timișoara și un masterat în domeniu. Predă istorie atât la o școală de stat, cât și la una privată. Postează o parte din lecții pe pagina de Facebook History made fun și este vicepreședinte al asociației inEDU – Inițiativă în Educație.
M-am născut în Cărpiniș, un sat aflat la 27 de kilometri de Timișoara, și am avut o învățătoare care făcea cu noi teatru, desene, ne povestea legende istorice, ne aducea materiale. În clasa a II-a, când tatăl meu a decedat, am avut probleme emoționale și țin minte cum mă făcea doamna învățătoare să mă simt. Am văzut ce diferență face pentru un copil să se simtă bine la școală, să uite pentru câteva ore de problemele de acasă. Atunci mi s-a format și mie dorința de a lucra cu copiii, în special cu cei din medii defavorizate.
Apoi, în clasa a VI-a, am descoperit ce fel de profesor vreau să fiu: de istorie. Aveam un profesor tânăr, care ne aducea mereu hărți și fișe de lucru, pe care nu putea să le multiplice și erau îngălbenite de cât de mult fuseseră folosite. I-am arătat o carte cu conquistadori pe care am găsit-o în biblioteca de acasă și el m-a încurajat să o citesc și să fac fișe de lectură. Eram mândră că făceam ceva important. În liceu am avut alți doi profesori care ne povesteau lecțiile într-un mod atractiv. Au observat pasiunea mea pentru istorie și mă implicau tot timpul: mă lăsau să le explic lecțiile colegilor, îmi dădeau proiecte relevante pentru mine, cum a fost comparația creștinismului cu islamul, că eram eu într-o căutare pe tema religiei.
Am fost învățătoare în satul meu un an, în 2013, imediat după ce am terminat facultatea. Apoi m-am titularizat și, timp de vreo cinci ani, m-am dus în fiecare zi în alt sat, cu alt mijloc de transport. La alarma de dimineață de pe telefon scria în ce sat predau și de unde din Timișoara să iau transportul. Cred că au fost 10 școli în total.
În primul an ca profesoară, nu am știut cum să-i abordez pe cei mai mari, de la V-VIII. Era copleșitor pentru mine tot ce se întâmpla. O colegă îmi zicea: „Vezi că o să te mănânce ăștia, nici să nu le spui pe numele mic până de Crăciun!”.
Mă tot gândeam cum să-i atrag. La o clasă aveam o lecție cu reforma, cu Martin Luther, și le-am propus să facă ei o piesă de teatru. S-au străduit și le-a plăcut foarte tare. Atunci am văzut cum se pot schimba lucrurile în totalitate din modul în care îi abordez, că am ținut cont că voiau ceva mai animat. De aici a venit nevoia mea de o abordare mai altfel, dar și conștientizarea că pot relaționa cu ei diferit.
În 2015 m-am alăturat echipei ONG-ului InEDU – Inițiativă în Educație, din nevoia de a întâlni și alte cadre didactice de la care să învăț, care să facă lucrurile diferit. Din 2018 coordonez Clubul de Carte, un grup dedicat în mod special cadrelor didactice, părinților, studenților, viitorilor profesori și celor preocupați de educație.
Acum trei ani mi-am ales o școală din Timișoara – la care o să continui să fiu – dintr-un cartier periferic, cu renume pentru familii monoparentale, mulți romi, oameni cu probleme cu legea. În clasa a V-a aveam un copil implicat în furt de mașini. Sau copii cu tatăl, cu fratele în pușcărie.
Îi ajut cum pot, dar cea mai importantă este partea de relație, pe care o clădesc de la început și prin care îi fac să se simtă valoroși și importanți pentru mine. O fată mi-a scris că îmi mulțumește că atunci totul nu era roz acasă și avea probleme, venea cu drag la istorie. Altă fată, într-o perioadă stresantă pentru mine, m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Am avut probleme acasă aseară, a venit poliția, dar m-am trezit azi să vin la școală că avem istorie”. Pentru asta vin eu la școală și merg mai departe.
La început, când mă duc la o clasă nouă, mă prezint autentică și puțin vulnerabilă. Le duc poze cu mine și cu familia mea de când eram mică, le povestesc despre mine, facem jocuri de auto-cunoaștere. Le dau și o scrisoare foarte personală, dar în care trec conținutul, competențele din programă, pe înțelesul lor, și le scriu numele mic de mână. La un moment dat aveam și 300 de elevi și le știam numele tuturor.
Tot timpul mă gândesc că elevii n-o să mai știe ani sau lucruri legate de istorie – poate o să aibă anumite cunoștințe de cultură generală –, dar îmi doresc să fiu profesorul de care își amintesc cu drag.
Mă mai întreabă uneori: „Doamna, de ce mai învățăm despre ei, că-s morți toți?”. Încerc să le arăt că tot ce se întâmplă astăzi are legătură cu lucruri din trecut. Le fac tot felul de analogii, ca să-și dea seama că acțiunile lor contribuie la scrierea istoriei. Inclusiv în scrisoarea de la încheierea acestui an școlar le-am scris că noi trăim istoria acum, iar copiii și nepoții lor vor citi despre asta în cărți.
Pe pagina de Facebook History made fun, pe care am creat-o ca să arăt că istoria e mai mult decât o înșiruire de evenimente și date, postez deseori activitățile pe care le fac cu elevii. De exemplu, au încercat să deslușească scene de pe Columna lui Traian și au creat un dialog între daci și romani. Am identificat împreună stilurile arhitecturale din oraș, au trimis scrisori de pe front, au creat măști ale faraonilor, au învățat să folosească instrumentele arheologului. Au purtat câte o coroană pe cap cu numele unui monarh și, pe baza informațiilor primite de la colegi, au ghicit monarhul. Au decorat vase și au mâncat măsline în timp ce eu le citeam povești și legende ale grecilor antici. Au intervievat părinții și bunicii și au scris istoria familiei într-o carte veche, făcută de mânuțele lor.
Prin istorie, dacă o predai cum trebuie – nu numai ani, evenimente și personalități –, poți să dezvolți competențe care îi ajută în viață. Poți să le dezvolți creativitatea, competențele digitale, să îi înveți să învețe. Toate lucrurile acestea cheie, de care au nevoie ca viitori oameni responsabili. Până la urmă, la istorie nici nu contează dacă rețin anii sau nu, e despre a înțelege un eveniment, de a putea să analizezi. Să vezi că o cauză are și un efect.
În pandemie, activitatea mea didactică a fost la două extreme. Școala privată, cu tot felul de materiale, copiii sunt curați, hrăniți, și școlile de stat (două, până anul acesta), în care copiii nu au toate posibilitățile. Diferența s-a accentuat și mai tare. Cu copiii de la școala privată am făcut lucruri uimitoare, am folosit aplicații, jocuri online. Pe de altă parte, cu copiii din școlile de stat a fost extrem de greu. Prezența a fost foarte scăzută.
Lucrurile s-au mai reglat când au primit tablete de la guvern, dar îi auzeam pe unii cum făceau lecții online în aceeași cameră cu trei, patru frați. Am avut un elev cu probleme cognitive, cu probleme și acasă, mai și lucra, dar care venea la școală. Când am trecut la online, n-a intrat deloc. N-a avut tabletă, n-a avut acces la internet. Nici când s-a reluat școala în format fizic, n-a mai venit. Pentru ei cred că a fost o ruptură foarte mare, mai ales că în Timișoara am avut foarte mult scenariul roșu. Sunt sigură că mulți dintre copiii mei au fost lăsați în urmă.
Cei care au revenit erau puțin timorați la început, probabil se temeau că o să-i iau la întrebări de ce n-au fost online. Dar am tratat lucrurile cu înțelegere: Ce bine că ești la școală, o să facem asta și asta, vă reamintesc ce am făcut online. Să fie o trecere cât mai lină.
Cred că pe primul loc trebuie să fie relația pe care o ai cu elevii, apoi informația. Dacă nu ai o relație cu elevii bazată pe respect reciproc, pe valorizare, ei să se simtă fain în clasa ta, informația poate să fie cea mai bună, cea mai academică. Oricât de bine planificate ar fi orele, nu ajungi la ei.
Rolul profesorilor este să descopere lucrurile la care strălucesc copiii și să creadă în ei. Noi îi formăm, îi învățăm, dar de fapt trebuie să îi pregătim să își facă viața de aici încolo, pe drumul lor, în cea mai bună versiune a lor.
*După un an marcat de distanțare, am ales pentru această ediție să spunem poveștile profesorilor MERITO prin vocea lor, pentru a vă permite să îi cunoașteți cât mai direct și personal.
Text de Oana Racheleanu
Editor: Lavinia Gliga
Foto: Doria Drăgușin