Profesoara de bucurie – Elena-Ligia Jebelean, profesoară de Limba şi Literatura Română, Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”, Timișoara – profesor MERITO 2020

Profesoara de bucurie

„Să reușești să îi faci să simtă că a ști un pic mai mult azi decât ieri este o mare bucurie – asta e de fapt ce vrem.   Printr-o carte, printr-un spectacol, printr-o activitate pe care o descoperi sau una pe care o perfecționezi.”

Tania, din clasa a XI-a B, și Andreea, din a III-a A, au scris împreună o poveste în care Micul Prinț aterizează în cea mai mare fabrică de ciocolată din lume. Cele două nu sunt surori și nici măcar verișoare. Sunt eleve la Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva”, din Timișoara, și au ajuns să se cunoască datorită unei idei a profesoarei de română, Elena-Ligia Jebelean: „Să strângem rândurile, să se cunoască cei mici cu cei mari”.

Elevii din trei clase de a XI-a și tot atâtea de a III-a au învățat versurile melodiei Micul prinţ, scrise de Nina Cassian, și au cântat-o în cor, peste vocea Andei Călugăreanu. Apoi au lucrat în echipe: un elev mare și unul mic și-au imaginat că Micul Prinț a ajuns pe Pământ.

Înainte de întâlnire, profesoara le-a citit celor mari povești pentru copii, ca să fie pregătiți pentru exercițiul de scriere creativă. După schimbul de idei și scrisul în parteneriat, elevul cel mare a finisat textul.

Așa își imaginează Elena sau Puşa (cum îi spun apropiaţii) viața la școală, poate pentru că ea a fost o elevă fericită, fascinată de orice lucru nou pe care putea să-l învețe. Era încântată deja după primii patru ani, în care a avut șase învățători – de la 18 la 80 de ani –, cu tot atâtea stiluri de predare. Iar acum, la 51 de ani, spune că se duce la ore aproape sărind într-un picior de bucurie. „Și eu, ca elevii mei, cresc în fiecare zi. Sper să nu fiu niciodată destul de mare.”

Își petrece zilele săptămânii – uneori și weekendurile – la Carmen Sylva de când a început liceul, în 1982. Când a absolvit, o învățătoare tocmai se pensionase și ea i-a luat locul. După opt ani, în care a făcut și Facultatea de Litere și Istorie, s-a căsătorit și a născut o fetiță, a devenit profesor titular de limba română. Au urmat un masterat, un doctorat și „toate gradele didactice posibile”.

Dar învățarea, în viziunea ei, nu e despre teme, note și premii. „Nimeni nu are nevoie de copii cu note mari la examene, dar neîmpliniți, nedezvoltați social, emoțional, intelectual.” Alege să implice elevii în activități culturale – vizite la muzeu, galerii de artă, biblioteci și librării, întâlniri cu scriitori, artiști plastici, istorici, ieșiri la teatru, film, operă –, ca apoi să scrie o pagină de jurnal despre ce au văzut și simțit.

„Vorbind despre propriile lor experiențe, descoperă cât de greu e să scrii și asta mi se pare esențial pentru a studia literatură. Nu poți să comentezi atitudinea unui personaj literar dintr-un text studiat dacă nu faci aceste experimente pe tine. Atunci poți să empatizezi cu personajul.”

Textele elevilor – toate, căci ține cont de strădanie, nu de excelență – sunt incluse în volumul colectiv ajuns la a opta ediție, Timișoara povestește…. Lansarea are loc de ziua Colegiului și sunt invitați toți cei despre care au scris elevii.

Există și voci – puține, ce-i drept – care întreabă la ce le folosesc aceste activități. Răspunsul ei este că absolut totul poate fi folositor, dacă ești receptiv. Orice tip de artă le arată diferențele dintre oameni și îi învață să le accepte, ceea ce, spune ea, va fi mai important chiar decât a avea un salariu mare.

„Întrebarea asta este o dorință de a rămâne în comoditate. Aici intervine rolul nostru, să încercăm să arătăm că toate aceste experiențe merită trăite cu adevărat. Nu doar participat în scaun, stat, ascultat.”

Educația, așa cum o vede ea, e ca o căsnicie: ambele părți sunt responsabile de ce se întâmplă. „Dacă ceva nu merge bine, tendința este ca dascălii să se gândească: «Copiii nu vor, nu pot, nu am cu cine lucra». Pe de altă parte, copiii se simt frustrați că nu se aproprie nimeni mai mult de ei, că nu face nimeni efortul să le arate mai limpede, pe altă cale.”

Crede că rolul profesorilor e să îi ajute pe elevi să se bucure de viață, dar la această bucurie se ajunge prin dezvoltare care, la rândul ei, se obține prin efort. Trebuie să ne fie și puțin greu – un greu măsurat – și să fim conștienți, spune ea, că orice dificultate devine bucurie când e înfrântă.

„Să reușești să îi faci să simtă că a ști un pic mai mult azi decât ieri, că a descoperi ceva nou este o mare bucurie – asta e de fapt ce vrem. Ca fiecare zi pe care o trăim, în toată viața noastră, să ne bucure prin ceva. Printr-o carte, printr-un spectacol, printr-un om care intră în viața ta, printr-o activitate pe care o descoperi sau una pe care o perfecționezi.”

Elena îi ghidează cu blândețe pe elevi prin acest greu. La o clasă de a X-a, a multiplicat cea mai bună lucrare de control, ca ceilalți să vadă ce ar fi putut face mai bine. Inițiativa a generat invidii, ocazie să le explice că oricine are șansa să iasă în evidență. Pe de altă parte, când o elevă se plângea că îi e greu să citească romanul Ion, a sfătuit-o să se străduiască să citească măcar primele trei capitole.

La ore, folosește diferite metode prin care să le capteze atenția – metoda exploziei stelare, tehnica acvariului, mozaicuri, broscuțe gânditoare –, însă mai important e felul în care copiii descoperă informația și o conectează cu ce știu deja. Mai contează și să reușească să-i facă să se emoționeze în fața unui text.

„Săptămâna asta am lucrat Sara pe deal cu clasa a XI-a. În primele patru strofe se folosește persoana I și a II-a singular. În schimb, în ultimele două strofe ale poeziei avem «noi». Lucrurile astea mie mi se par grozav de interesante.”

Elena a fost și inspector școlar trei ani și, doi ani, director adjunct al Colegiului, dar a renunțat la ambele poziții pentru că și-a dat seama că prețuiește mai mult lucrul cu copiii și se simte mult mai liberă ca profesoară. Cum altfel să trăiască un moment ca cel când preda Baltagul și o elevă i-a cerut permisiunea să citească o poezie scrisă de ea, despre niște biscuiți ascunși în dulap. Profesoara nu doar că a acceptat, dar i-a provocat și pe ceilalți să compună una, cu aceeași temă.

„E foarte rar, dar e grozav când se întâmplă ad-hoc. Cred că nu s-ar întâmpla dacă ei n-ar ști că mie îmi place poezia, că mă bucur ori de câte ori aud ce scriu, că îi încurajez să scrie.”

Spiritul ludic e esențial, de aceea transformă uneori punctele de pe lucrări în fețe zâmbitoare sau flori, organizează vânători de poezii scrise în parc și ascunse în trunchiurile copacilor, sau proiecte mai ample, cum e ștafeta cu cărți. A început cu elevii cărora le este dirigintă, care le-au dus cadou omologilor de la un liceu pedagogic din Sighetu Marmației exemplare din cartea Feminist(ă), feminiști, pe care fiecare și-a scris numele și a însemnat cu steluțe pasajele preferate. Tema era ca maramureșenii să facă la fel, apoi să împrumute cărțile și altora. Peste un an, când cei de la Carmen Sylva au fost gazde, au numărat sute de steluțe. Au continuat cu Vândută la 13 ani și urmează Manualul lui Epictet.

Cu toate acestea, Puşa crede că ar trebui să fie un profesor și mai bun.

„Fiecare vrea să iasă în evidență prin propria personalitate și asta e foarte bine și interesant. Numai că e complicat, când ai 30 de elevi în clasă. Nu mă pun la dispoziția lor atât cât ar fi necesar. Nu reușesc, deși mă străduiesc. Au nevoie de comunicare afectivă cu noi și noi nu știm suficientă psihologie.”

Pe de altă parte, e conștientă că un profesor petrece doar patru ore pe săptămână la o clasă. „Capacitatea noastră de a ne împlini și de a deveni ceea ce putem deveni este foarte puternică. E ceea ce îl face pe copac să crească. Fiind dascăl nu faci decât să ajuți natura umană să se dezvolte. Tu ești doar ploaia aia care cade la vreme.”

Dar și când se întâmplă ca sămânța să încolțească tocmai pentru că ploaia a căzut când era mai mare nevoie de ea, satisfacția e cea mai mare. O simte mai ales când se gândește la fostele sale eleve care sunt acum educatoare, învățătoare, profesoare de română. Cu șase dintre ele se întâlnește chiar în fiecare zi, în cancelaria de la Carmen Sylva.

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin

*În prezent, Elena Jebelean predă Limba română pentru studenţi străini şi este şef de lucrări în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, din Timişoara.