Cătălin Zaman, profesor de Limba şi Literatura Română, Şcoala Gimnazială „Înv. Nicolae Ispas” Clondiru, com. Ulmeni, jud. Buzău – Profesor MERITO 2021
08/09/2021
Marişca Morari, educatoare, Grădiniţa nr. 28, Baia Mare – Educatorul MERITO 2021
08/09/2021

Daniela Elena Ionele, profesoară de Ştiinţe Tehnice şi Instruire Practică, Colegiul Tehnic „August Treboniu Laurian”, Agnita – profesor MERITO 2021

Meserie pentru o viață bună

„Cu cât suntem noi, profesorii, mai implicați și mai pregătiți, cu atât mai mult își doresc copiii să urmeze acest domeniu. În primul rând eu trebuie să fiu foarte pregătită, pentru a le putea oferi o educație de calitate.”

BIO: Daniela Elena Ionele, 49 de ani, și-a început cariera în învățământ imediat după absolvirea studiilor postliceale de proiectant îmbrăcăminte, urmate de Facultatea de Inginerie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și un masterat la Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iaşi, cu specializare în Proiectarea și modelarea produselor de îmbrăcăminte. Este coordonatoarea proiectelor Erasmus+ din colegiul în care predă de 25 de ani, iar în 2015 a inițiat un concurs regional de design vestimentar, pentru școli cu profil profesional și tehnic.

Atelierul nostru imită o secție de fabrică și este foarte bine dotat: avem 28 de mașini simple și mașini speciale de cusut, mese și fiare de călcat profesionale, masă de croit de trei metri lungime, mobilier școlar. Oferă tot ce este necesar pentru a putea învăța meserie în textile-pielărie. De obicei, atunci când realizăm un produs nou, mă consult cu elevii în legătură cu tehnologia de confecționare. Sunt elevi care au viziune și talent, alții sunt mai puțin talentați, dar interesați.

Mentalitatea la noi în țară e cam așa: tot ce înseamnă învățământ profesional este prost. Dar sunt copii buni pe partea teoretică și sunt copii buni pe partea practică. La noi în colegiu, unde avem liceu teoretic, liceu tehnic și școală profesională, cele mai multe premii sunt de la învățământul profesional.

Participăm anual la concursuri de design de textile, organizate de Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, unde până acum am luat locurile II și III. Mai mult, pentru că și acești copii trebuie văzuți, din 2015 am organizat un concurs inter-regional de design vestimentar, „New Designers”, adresat elevilor din învățământul primar până la cel liceal, cu profil profesional și tehnic.

În general, învățământul profesional cuprinde copii din medii defavorizate, care au fost dezavantajați în primul rând de majoritatea profesorilor. Vin din școala generală, unde nu știu câți mai au răbdarea să lucreze personalizat cu ei, și se plâng că doamna profesoară lucra numai cu cei buni. De acolo își formează o atitudine de pierzători, că ei nu pot.

Le explic că poți să-ți revii din eșecuri și le povestesc viața mea profesională. Am vrut să mă fac învățătoare, dar în clasa a VIII-a am picat admiterea la liceul pedagogic cu notă mare, prima sub linie. Aici, la Agnita, era doar clasă de mecanici, așa că prima mea meserie a fost de prelucrător prin așchiere. După terminarea liceului am vrut să mă fac profesoară de matematică, dar am picat admiterea. Al doilea eșec. M-am înscris la o post-liceală de proiectant îmbrăcăminte, la Iași, și primul an nu mi-a plăcut deloc. În al doilea an am descoperit proiectarea, care avea legătură cu geometria în spațiu, și atunci a început să-mi placă. Dar când am terminat am fost foarte conștientă că n-am învățat nimic. Știam doar să fac tipare pe caiete, dar nu să fac un produs. Așa că am învățat singură: am desfăcut și refăcut hainele, am măsurat și am comparat.

Sunt profesoara lor de practică și nu petrec doar o oră cu ei, ci uneori și câte șase la rând. Pe an, au între cinci și zece săptămâni de practică. De aceea, de foarte multe ori legătura mea cu elevii e mai strânsă decât a lor cu dirigintele.

Le acord încredere, îi ajut să înțeleagă că, indiferent cum ar face, nu este greșit, le dau sarcini ca să se simtă importanți, îi las pe ei să descopere cum am confecționat un produs, îi las pe rând să le explice colegilor. Eu mă simt ca un părinte la școală, nu ca un profesor. De câte ori povestesc despre elevii mei, spun „copiii mei”. Le dau aceleași sfaturi pe care le-aș da copiilor mei, pentru că jumătate din zi sunt părintele lor.

Majoritatea elevilor muncesc de la patru, cinci dimineața. Se duc la pădure la tăiat lemne, au grijă de animale, sunt zilieri alături de părinții lor. Sunt învățați de mici să muncească și, la 14 ani, au palmele bătătorite ca ale unui om care a muncit 30 de ani. Pentru ei fac proiecte Erasmus.

Am fost de trei ori în Portugalia și o dată în Spania, în stagii de practică. Sunt copii care n-au ieșit din oraș, care n-au văzut un lift, un tren. Proiectele astea sunt gura lor de aer, sunt cea mai bună modalitate de a-i scoate de aici, să vadă că lumea nu e numai în orașul ăsta.

I-am învățat să-și citească datele din buletin, să completeze o declarație, să folosească internetul, au fost obligați de împrejurări să vorbească în engleză. Au învățat să socializeze, să comunice, să se descurce singuri. Iar în practică la firmele specializate au fost respectați și apreciați, au învățat să lucreze pe utilaje performante, spre deosebire de firmele din România, unde li se cerea să dea cu mătura.

De fiecare dată plâng când se termină excursiile, pentru că își dau seama că se întorc din nou la ce au ei acasă. Dar vreau să vadă că mentalitatea este diferită de a noastră și vreau să învețe să se descurce singuri pentru că nu știu unde îi duce viața când pleacă de acasă. Mulți pleacă din țară, iar unii se angajează la o fabrică din zonă, în domeniul confecții și tapițerie.

Încerc să promovez colegiul nostru prin proiectele Erasmus, mai ales pe domeniul textile-pielărie, pentru că elevii vin la școală dacă știu că există implicare din partea profesorilor pe discipline tehnice. Cu cât suntem noi, profesorii, mai implicați si mai pregătiți, cu atât mai mult își doresc copiii să urmeze acest domeniu. În primul rând eu trebuie să fiu foarte pregătită, pentru a le putea oferi o educație de calitate.

Principiul meu este să îi învăț ceva care să-i ajute să facă bani când ies din școală. Iar faptul că știu să facă ceva la ei în casă, și nu mai au nevoie de serviciile altcuiva, sunt bani economisiți. De aceea nu m-am rezumat doar la textile, specializarea mea. La mine în atelier orice se poate confecționa manual, din orice. Îi învăț să coasă de mână, la mașină, să tricoteze, să croșeteze, să vopsească un fir, să-l împletească. Dar lucrăm și cu lemn, cu plasă cu care se izolează apartamentele, cu piele și cu imitație de piele, am făcut rochii din PET-uri sau din hârtie igienică.

Și chiar sunt buni la practică. Acum patru ani, o fabrică de airbaguri din Sighișoara avea nevoie urgentă de cusători și asta nu poate să facă oricine – vorbim de viața omului. Două luni am însoțit 25 de elevi, în perioada de practică. S-a terminat școala, dar pentru că angajatorii au fost foarte mulțumiți, ne-au rugat să mai mergem o lună și jumătate.

La mine în atelier e o atmosferă degajată. Întâi sunt prietenă cu ei, le cam știu problemele de acasă, apoi le sunt profesoară. Au libertatea să se miște, să vorbească, tot timpul e muzică pe fundal (din România anilor ’80 și ’90), punem pe hârtie ce ne dorim unii de la alții. Toate regulile pe care le impun sunt din prisma unui viitor job: le dau doar două pauze, ca la fabrică, și le atrag atenția cât este de importantă nota la purtare, că la asta se uită angajatorul. Și le comunic de la început niște principii la care țin: nu îmi plac minciuna și hoția și pun accent pe punctualitate.

La practică le cer în primul rând calitate, nu cantitate. Este destul timp să realizeze o cusătură corectă – nici nu am această pretenție de la început. Pe mine mă interesează în primul rând să-i stârnesc copilului curiozitatea de a vedea ce poate face el cu două mâini, câte lucruri utile poate să realizeze.

În pandemie a fost într-adevăr greu, pentru că noi lucrăm aproape numai practic. Le-am trimis tutoriale pe care le filmasem acum șase ani, pentru un grup de Facebook pentru începătoare în croitorie. Dar n-au fost suficiente, așa că am mai filmat unele, cu explicații pentru fiecare etapă. M-am folosit mult și de YouTube și de tot felul de aplicații pentru învățare și i-am învățat în special cusături manuale care le imită pe cele ale mașinii de cusut.

Iar acum îmi fac a doua specializare, pe TIC și informatică, pentru că îmi place să lucrez la calculator. Și mereu îmi spun, la început de an: „Dă, Doamne, să rămân cu mintea deschisă!”. Chiar dacă am o vârstă, nu vreau să îmbătrânesc la minte. Și îmi mai doresc ca și de acum încolo să am copii care mă caută și după ce termină școala. Asta e cea mai mare satisfacție.

 

*După un an marcat de distanțare, am ales pentru această ediție să spunem poveștile profesorilor MERITO prin vocea lor, pentru a vă permite să îi cunoașteți cât mai direct și personal.

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin

3 Comments

  1. Nițescu Emilia-Elisabeta spune:

    Felicitări!

  2. Tatiana C spune:

    Bravo, draga noastră!

  3. Ionele Daniela Elena spune:

    Mulțumesc feteleee!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *