Din dragoste de carte – Nicoleta şi Emil Munteanu, profesori de Limba şi Literatura Română, Colegiul Naţional Iaşi – profesor MERITO 2022
18/05/2022
Acasă la școală – Anca Dediu, învăţătoare şi Director, Şcoala Gimnazială „Emil Panaitescu”, com. Cudalbi, jud. Galaţi – profesor MERITO 2022
18/05/2022

Școala dincolo de boală – Elisabeta Niţă, profesoară de Matematică (Liceul Tehnologic Special nr. 3) şi profesoară de spital la Institutul Clinic Fundeni şi Institutul Oncologic “Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” – profesor MERITO 2022

Școala dincolo de boală

„Până la urmă, jobul unui copil este să meargă la școală. Și el nu renunță la jobul ăsta. Școala de spital contribuie la dezvoltarea lui și nu îl oprește doar faptul că are o afecțiune oncologică. Este un aspect care ține de normalitate și reduce nivelul de stigmatizare.”

N-am fost niciodată până acum într-un spital oncologic, deci nici într-o școală de spital, unde copiii cu astfel de afecțiuni își continuă studiile. Pe panoul de deasupra ușii de la intrarea în clădire scrie Institutul Oncologic din București. Merg pe labirintul de holuri, până la etajul unu, deasupra secției de Oncologie Pediatrică, unde este o sală de clasă obișnuită. Cu băncuțe, tablă, flipchart, bibliotecă și calculator. Aici fac cursuri asistenții medicali și aici își ținea Elisabeta Niță orele de matematică cu elevii ei, unu la unu. Alteori, lucrau în sala de joacă de la parter, printre jucării și cărți de colorat. Dar, de cele mai multe ori, lucra cu ei lângă pat.

De la începutul pandemiei, s-au mutat în online ca să evite contactul. La Institutul Fundeni, care este în aceeași curte cu Oncologicul, lucrează și ca psiholog clinician, iar rolul ei este să le reducă copiilor stresul, anxietatea, depresia, furia. Și, dacă tot este lângă patul lor, le vorbește și despre școala pentru cei cu afecțiuni oncologice și despre matematică.

Îmi imaginam că o profesoară de spital trebuie să arate apăsată, tristă, sfârșită. Dar Elisabeta Niță, doamna Beti, cum îi zic copiii, poartă bocanci, pantaloni negri, largi, deasupra gleznelor, cămașă largă și o eșarfă lungă, din bumbac. O ținută hippie-office. Are părul scurt, roșcat și încrețit permanent. Înainte de pandemie avea părul drept, până la umeri, dar s-a tuns încă de la anunțarea primelor cazuri de Covid, când Asociația Psihologilor Americani a spus că toți avem nevoie de acțiuni noi, ca să diminuăm stresul. Ea a decis să se tundă ca la 17 ani, „că tot zic eu că sunt fan copii și adolescenți”.

Vorbește și merge hotărât, cum ar face probabil oricine după 10 ani de lucru într-un astfel de mediu. Sau așa cum se întâmplă cu oamenii care știu exact ce vor în viață. Încă din liceu plănuia să urmeze două drumuri: matematică – dragostea ei dintotdeauna – și psihologie – pentru că a crescut într-o familie cu părinți surzi și a înțeles că dezvoltarea emoțională este la fel de importantă ca cea cognitivă.

Așa că a urmat Facultatea de Matematică la Universitatea din Craiova, a predat la un liceu pentru persoanele cu deficiențe de auz, apoi s-a mutat în București ca să studieze la Facultatea de Psihologie. După terminarea studiilor, s-a angajat la o companie de vânzări – marketing pentru că, după judecata ei, nu putea să fie terapeut la 20 și ceva de ani, cu atât de puțină experiență de viață. „O să muncesc mult, o să câștig experiență, o să mă dezvolt personal, apoi devin terapeut”, și-a spus atunci.

După patru ani de lucrat în companie, pentru că și-a dorit să lucreze într-un ONG, s-a dus la un interviu la Institutul Oncologic, cu un membru din Asociația PAVEL – asociația părinților care au copii bolnavi de cancer și care desfășura proiectul Școala de Spital. Când a intrat în clădire, n-a deranjat-o mirosul specific, de iod, spirt și alte substanțe, ba chiar a simțit că știa locul ca pe propria casă. Iar după ce a vorbit cu doi copii înalți cât un braț de adult, și-a zis: „Asta trebuie să fac”.

„Școala de Spital” este un program demarat de Asociația PAVEL în 2004 la Spitalul Marie Curie din București, apoi și la Institutul Oncologic și la Institutul Clinic Fundeni. După eforturi din partea profesorilor și a voluntarilor – printre care și organizarea unui congres de 200 de profesori de spital veniți din toată lumea –, programul a fost recunoscut în 2015 de Ministerul Educației. Profesorii desfășoară activități după programa școlară, notele copiilor din spital sunt trecute și în catalog, iar pacienții au dreptul să dea tezele și examenele principale și să-și continue studiile când se însănătoșesc.

„Până la urmă, jobul unui copil este să meargă la școală. Și el nu renunță la jobul ăsta. Școala de spital contribuie la dezvoltarea lui și nu îl oprește doar faptul că are o afecțiune oncologică. Este un aspect care ține de normalitate și reduce nivelul de stigmatizare.”

Ea are acum în jur de 40 de elevi, din clasele a V-a până la a XII-a. De obicei, le predă matematică de la un semestru până la doi ani și jumătate, în cazurile în care boala recidivează. Spune că un profesor de spital trebuie să aibă și alte abilități față de cel de la catedră. Trebuie să fie flexibil, pentru că sunt situații în care elevul nu se simte bine și orele trebuie amânate, și trebuie să gândească o strategie pe termen lung.

„Trebuie să ai grijă în primul rând de componenta emoțională a lui, după aceea de cea educațională”, spune ea. „Pentru că un diagnostic oncologic e de lungă durată ca tratament, mă interesează să aibă o stare de bine.”

La starea de bine ajungi, în viziunea ei, după ce cucerești copilul, după ce se formează relația elev-profesor. Apoi, cunoștințele se fixează mai ușor. Iar matematica este asul ei din mânecă, tocmai pentru că este o materie dificilă. „Îmi dai cinci minute să te învăț cum e cu numerele întregi? – și gata, se creează relația.”

Așa s-a întâmplat săptămâna trecută cu un adolescent care spunea că nu prea îi place matematica, dar că a văzut la școala online că colegii lui învățau ceva despre semnul exclamării. În zece minute l-a lămurit că e vorba despre elementele de combinatorică și au făcut trei exerciții simple, fără să scrie, ca să-i antreneze atenția. La final era competiție între băiat și mama lui, care să răspundă.

Sau cum s-a adaptat, când o elevă și-a pierdut vederea din cauza tratamentelor – îi desena pe picior ecuații sau pe spate figuri geometrice, în timp ce îi explica. Fata a dat examenul de Evaluare Națională și, când s-a însănătoșit, a făcut școala postliceală de masaj pentru nevăzători.

Așa cum elevii merg uneori în excursii și în tabere, la fel se întâmplă și pentru elevii-pacienți deplasabili, cu acord de la medic. Înainte de pandemie, profesorii de spital au organizat șase ediții ale unei olimpiade. Alegeau o destinație turistică – de exemplu, Delta Dunării –, făceau și excursii, dar mai ales sesiuni de lucru pe materii. La sfârșit, grupele aveau de prezentat un proiect. Sau, altă dată, au organizat într-o librărie un atelier pentru copii și angajații companiei din Statele Unite care sponsorizează olimpiada. Unul dintre elevi, care acum învață la Colegiul Tehnic de Arhitectură, a creat un robot care vindeca bolnavii de cancer. Americanii au spus atunci că n-au avut nicicând o experiență mai revelatoare.

Cei de la Institutul Oncologic și Fundeni au participat de trei ori la Olimpiada Sportivă Internațională pentru copiii cu afecțiuni oncologice, din Polonia. S-au dus și cu tineri care avuseseră membre amputate și care aveau o condiție socială precară. „I-am ales ca să le ridicăm moralul. Când ar mai fi văzut ei Polonia?”

La începutul drumului de profesor de spital, Elisabeta a înțeles că ar trebui să învețe să gestioneze durerea emoțională și ideea morții. Voia să știe cum să-i ajute pe părinți, dar și cum să-și regleze propriile emoții. A făcut voluntariat la un cămin de bătrâni și a lucrat la ONG-ul Hospice Casa Speranței ca să învețe despre îngrijirea paliativă, printr-o abordare holistică. În 2015 a terminat și un masterat în paliație, la Facultatea de Medicină a Universității Transilvania din Brașov.

Un profesor de spital este diferit de unul de la catedră pentru că trebuie să fie și terapeut. Se descarcă emoțional de provocări și suferințe ca oricine (prin plimbări, teatru, meditații, muzică), dar, consideră ea, trebuie să fie într-un proces continuu de terapie și de îmbunătățire profesională.

Spune că atunci când petrece timp cu un copil bolnav de cancer, simte cel mai puternic valoarea prezentului – „aici și acum”. Atunci simte eficiența timpului de interacțiune. Unii dintre foștii ei elevi sunt acum la stele, după cum zice, dar ea nu vede doar moartea.

„Văd că am avut șansa de a sta chiar și în momentele acelea cu părintele și cu copilul. Mi se accesează puternic sentimente de recunoștință și smerenie. Îmi dau seama că e nevoie clar ca rolul să meargă mai departe.”

Dar care este rolul?, întreb.

„Să aduc un pic de bine. Atât. Chiar dacă copilul zice: «Eu sunt bine». Hai să mai punem ceva la starea aia de bine. Strică?”

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin

1 Comment

  1. Ana spune:

    M-ati impresionat atat de mult…Va felicit pentru tot ce faceti si va multumesc pentru ca imi aratati ca dincolo de programe scolare si boli exista mult bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *