Alfabetizarea unei comunități
„La noi în comunitate nu este vorba despre câți olimpici sunt, pentru că din păcate deocamdată nu este cazul, ci cum îi faci să vină la școală și cum le crești încrederea în ei.”
BIO: Florentina Tituleac, 24 de ani, a absolvit Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga” din Botoșani și Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A ajuns în 2018 să fie învățătoare în cartierul Gârcini, din Săcele (BV), prin programul Teach for Romania. Într-o comunitate în care cei mai mulți adulți au o educație precară, ea se luptă să țină copiii la școală.
Am făcut primele opt clase în școala în care era mama educatoare, iar în pauze mă jucam cu copiii ei. După ore, mama ne aștepta acasă cu mâncare, ne odihneam, făceam temele, apoi aveam program de joacă, dar și o responsabilitate: spălam vasele, o ajutam în grădină sau la gătit. Acum fac și eu asta la clasă, le dau responsabilități copiilor. Structura, organizarea, le-am luat involuntar de la mama.
În ultimul an de facultate am descoperit programul Teach for Romania, în care cadrele didactice sunt susținute să meargă în zone defavorizate. Pentru că terminasem liceul pedagogic eram cadru didactic calificat, dar nu m-am gândit neapărat că mă acceptă. A fost o provocare pentru că nu mai fusesem la un interviu, nu mai lucrasem niciodată, în afară de voluntariat.
Am ales comunitatea din cartierul Gârcini fără să știu foarte multe despre ea, în afară de două vizite la orele profesorilor Teach din localitate. Asta a fost important pentru mine când am ales școala, să nu mă duc singură și să trebuiască să le explic oamenilor ce-i cu programul. Plus că îmi doream să mă mut la munte.
Comunitatea poate să fie foarte provocatoare. Au fost extrem de solicitante lunile de început pentru că aveam o clasă de copii mici cu foarte multe nevoi și nu știam cum să-mi împart timpul și care erau metodele potrivite pentru ei. A fost epuizant, mai ales că nu am avut o relație foarte bună cu părinții la început. Mai târziu am înțeles că au încredere în cadrele didactice care sunt de mult timp în școală, pentru că mulți profesori pleacă după un an. Sunt sceptici față de cei noi și e de înțeles, pentru că încrederea și atașamentul se formează în timp.
În clasa pregătitoare, în primul semestru, am investit mult în partea de relaționare cu copiii, cumva natural și firesc. După câteva luni, timp în care copiii povesteau acasă ce făceam la școală, s-a schimbat și relația cu părinții.
La noi în comunitate nu este vorba despre câți olimpici sunt, pentru că din păcate deocamdată nu este cazul, ci cum îi faci să vină la școală și cum le crești încrederea în ei. Uneori, dacă îmi lipseau mai mulți copii, nu începeam orele până nu sunam să verific ce s-a întâmplat și să le spun părinților să-i aducă la școală. La unii mergea cu vorba bună, altora trebuia să le explic din nou de ce e important să vină zi de zi în clasă. În unele cazuri trebuia să readuc în discuție faptul că elevul are multe absențe și riscă să rămână repetent.
Părinții care lucrează cu contract de muncă își dau mult mai mult interesul pentru copii, dar celor care lucrează cu ziua le spun, de exemplu: „Vreți să ia permisul? Atunci trebuie să știe să scrie și să citească”. Am în clasă părinți care nu știu nici să-și scrie numele și atunci trebuie să le explic utilitatea scrisului și cititului. Sunt lucruri mici care ar trebui să se schimbe în timp, nu poți să alfabetizezi dintr-o dată 10.000 de oameni.
Copiii spun adesea: „Doamna, eu nu pot”. Ca să câștige încredere în ei le arăt tot timpul micile progrese pe care le fac și i-am învățat să se aplaude unii pe alții când au reușite. Folosesc sisteme de monitorizare a progreselor, de exemplu borcanul cu fasole. Adaug boabe când sunt prezenți la ore, când respectă regulile și dau răspunsuri bune și scot boabe când încalcă aceste sarcini. Borcanul are trei marcaje: când ajung la primul, facem o zi de sandvișuri, la al doilea mergem la bibliotecă și la al treilea comandăm pizza.
Alt sistem a fost pe bănuți de hârtie cu care puteau să-și cumpere o pauză petrecută cu mine sau o zi să fie ajutorul meu. Sau unul pe puncte, cu care câștigau ingredientele pentru o rețetă de vafe, pe care le-am făcut împreună.
De-a lungul timpului am aplicat la tot felul de proiecte prin care am luat rechizite, am primit și donații. Acum avem în clasă un sandwich maker grație căruia copiii nu mai vin cu chipsuri la școală ci cu sandvișuri, pentru că le place să le încălzească singuri. Avem și un fierbător și o aerotermă, pentru că iarna nu e suficient de cald în containerul unde avem noi clasa – avem trei containere de transport cu care am suplimentat clasele, pentru că școala este foarte mică și elevii sunt mulți. Îmi doresc și un cuptor electric pentru că încerc să le dau oportunități să experimenteze, deși am emoții că n-o să țină rezistența.
Perioada de început a pandemiei a fost foarte grea. Țin minte că în martie, înainte să fim nevoiți toți să stăm în case, luni am fost la școală, marți eu mi-am luat concediu medical pentru că aveam laringită și nu mai puteam să vorbesc, și miercuri au închis școala. Am lucrat cu ce am avut, cu puținele numere ale părinților care aveau telefon mobil. Dar semnalul este prost în zonă, se deconecta, reconecta, eu vorbeam acum și copilul mă auzea după un minut. Am încercat să gândesc activități de învățare cu puține materiale – am căutat cea mai simplă rețetă de plastilină, pentru că copiii nu aveau nimic acasă.
Odată cu noul an școlar, în clasa a II-a, mi-am dat seama că trebuie să-mi creez un sistem de lucru pe care să-l folosesc și dacă trecem iar în online. Am împărțit elevii în două grupe, una cu elevi care știau să scrie și să citească și una cu elevi cu care trebuia să reiau alfabetul, și mă vedeam câte două ore cu fiecare grupă. În plus, am lucrat fizic același tip de fișe pe care le-am și dat ulterior în online, ca să fie obișnuiți. Cu elevii care nu reușeau să participe la orele de pe Meet, pentru că nu aveau telefon sau semnal, mă vedeam la școală o dată pe săptămână să le dau materiale și cu unii făceam lecțiile la telefon. Pe toți îi sunam măcar o dată pe săptămână și le-am dat tuturor mape cu fișe de lucru, creion, radieră, ascuțitoare, cărți și plastilină.
Când am revenit la școală, copiii mă rugau să stăm și mai mult, pentru că se simt bine aici. La clasa pregătitoare, tresăreau dacă mă apropiam de ei. Acum nu mai intră în panică, se simt în siguranță și știu că pot să greșească. Important e să plece acasă cu un lucru învățat în ziua respectivă.
Unii părinți ajung foarte târziu să creadă în copiii lor și mereu când vin să-i ia acasă am grijă să le arăt un caiet al copilului cu ce a lucrat în ziua aia, ca să vadă punctual cât a progresat. Iar uneori le trimit pe WhatsApp sumarul activităților, să știe ce lucrăm, deoarece copiii nu povestesc suficient acasă. Asta îi face să aibă încredere că și copiii lor pot.
Cred că ăsta e rolul învățătorului: să fie acolo pentru copil, să-l ajute să învețe și să deprindă abilități de viață. Iar recompensa vine când un băiețel îți spune: „Tu chiar ești o doamnă bună”.
Răsplata mea sunt chiar elevii. Îi văd cum cresc, cum evoluează, uneori rămân uimită de ce explicații născocesc sau ce asocieri fac. Știu că ceea ce este fiecare copil în parte astăzi nu este doar meritul meu, ci și al familiilor, dar nu pot să nu fiu mândră că am contribuit și eu la formarea personalității lor. Sunt mândră de fiecare în parte – și de cei care se străduiesc să învețe foarte bine, și de cei care se străduiesc să recupereze din lacune.
*După un an marcat de distanțare, am ales pentru această ediție să spunem poveștile profesorilor MERITO prin vocea lor, pentru a vă permite să îi cunoașteți cât mai direct și personal.
Text de Oana Racheleanu
Editor: Lavinia Gliga
Foto: Doria Drăgușin