Fac tot ce pot să aduc elevul, concret, în lecție
„Asta cred că este una dintre problemele elevilor noștri: simt că nu îi vede nimeni, nu îi ascultă nimeni, nu-i pasă nimănui de ei. E suficient să-l iau pe elev într-o discuție, separat, să-mi spună ce are pe suflet.”
BIO: Anca Enache-Coatu este profesoară de română de 15 ani, atât la gimnaziu, cât și la liceu. În ultimii ani trei ani a făcut parte din rețeaua Teach for Romania și a atras fonduri pentru școala din comuna Puiești, județul Vaslui, unde predă. Este co-facilitator în cadrul cursurilor de formare pentru alți profesori din țară, prin intermediul Teach for Romania, și profesor coordonator al boardului elevilor Teach for Romania. A învățat să scrie proiecte Erasmus pentru a le oferi elevilor din mediul rural posibilitatea de a vedea și alte țări. Are un club de lectură cu elevii de la liceu, unde citesc cărți propuse atât de ea, cât și de ei.
– Ce v-ar ajuta pe voi să vă relaxați?
Tăcere.
– Dăm drumul?
Zâmbete.
– OK, muzica!
Suntem în clasa a VII-a B, la Școala Gimnazială din comuna Puiești, județul Vaslui. E 8 dimineața și e ultima zi înainte de vacanța de Paște. Cea care pune muzică, pentru ca elevii să se relaxeze, este Anca Enache-Coatu, profesoară de română și diriginta clasei. Astăzi, ea poartă cercei cu inimioare roșii, asortați cu rujul roșu de pe buze.
Pe pereții clasei, printre mai multe citate motivaționale, scrie cu majuscule: AM ÎNCREDERE ÎN MINE. Tot pe pereți e atârnat un print pe care scrie Family rules (Regulile familiei). Așa vrea profesoara să-i facă pe elevi să se simtă aici, mai ales că majoritatea vin din familii monoparentale sau cresc în plasament. Are în clasă 16 copii, care vin din 13 sate din zonă. În dimineața asta, un băiețel ajunge mai târziu. E ciufulit și are frunze în gluga de la hanorac. Colegii i le adună și râd împreună, cu familiaritatea amuzamentului care se naște în locurile în care ți-e bine.
Urmează o scurtă recapitulare. Dar, mai întâi, profesoara propune să-și ofere câteva runde de aplauze – prima e de la fiecare pentru sine. A doua, pentru ceilalți, de bucurie că au construit împreună în Săptămâna Altfel lucruri palpabile, pe care le pot vedea cum cresc în jurul școlii: flori sau aranjamente pe care le-au îngrijit împreună. De bucurie că au mai petrecut o săptămână împreună.
Abia apoi încep prezentările – numele, vârsta și o calitate. Elevii au 14 ani și se descriu astfel: „sunt o persoană foarte prietenoasă, „îmi place să descopăr lucruri”, „sunt o persoană înțelegătoare”, „îmi plac caii”, „îmi place fotbalul”, „sunt sensibilă”, „sunt o mare iubitoare de muzică”, „îmi place să lucrez în echipă”.
Evoto
„Noi suntem aici cu toții o echipă, în școala noastră, în comunitatea noastră”, continuă profesoara.
Cei opt elevi prezenți astăzi sunt împărțiți în două grupe: Stejarii lui Ion Creangă și Teii lui Mihai Eminescu. Invitații, colegii de la a V-a, formează juriul. „Ei sunt Plopii, că ne susțin”, punctează profesoara. Exercițiul are rolul de a fixa noțiunile pe care elevii le-au aflat în ultima săptămână și se desfășoară ca un mini-concurs, în care premianții primesc medalii de ciocolată. Și cei de pe locul doi primesc ciocolată. Scopul concursului nu este competiția, ci interacțiunea și dezvoltarea gândirii critice.
A fost Săptămâna Verde la școala din Puiești, unde elevii s-au jucat, au plantat și au învățat noțiuni despre mediu. „Ce legătură există între copaci și pace?”, întreabă Anca Enache-Coatu. Atunci când îi îmbrățișăm ne dau o senzație plăcută, e de părere o fetiță. Profesoara are lecția pregătită de acasă, dar nu ține musai să decurgă așa cum a planificat-o. Schimbă des jocurile, temele și informațiile în funcție de dispoziția și interesul elevilor.
Și întotdeauna se consultă cu ei. Orice întrebare este deschisă și se termină cu o încurajare și un zâmbet mare.
În prima ei zi în fața elevilor, în urmă cu 15 ani, își amintește că avea emoții: „Eu eram în mijloc, toți ochii erau pe mine”. Dar cu fiecare an care a trecut, „mijlocul” s-a mutat și a devenit un centru care îi include pe toți. Azi, nici nu are catedră în clasă. Iar băncile sunt acoperite cu fețe de mese albastre.
Cum a ajuns aici? Crede că, inconștient, a urmat drumul trasat de mama ei, profesoară de desen. Dar următorul răspuns este mai poetic: din dragoste de copii și de cărți.
Anca Enache-Coatu a absolvit în 2007 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția de Literatură comparată, pentru că întotdeauna i-a plăcut să trăiască și prin universul cărților. Deși a luat o notă bună, în oraș nu erau posturi, așa că s-a titularizat la Puiești. De atunci, face în fiecare zi naveta Bârlad-Puiești; aproape 40 de km în mașină cu alți 3-4 colegi. Ies din oraș, străbat peisaje în care cerul devine una cu relieful, lebedele stau leneșe pe lac și vacile sunt lăsate să pască neîngrădite, ca apoi să ajungă la clădirea veche, decolorată și prăfuită a școlii.
La un moment dat, s-a pus problema transferului la Bârlad, adică mai aproape de casă. Dar a decis să nu își depună actele, în virtutea relației cu elevii. Astăzi, unii dintre cei pe care îi învață minunile din spatele cuvintelor scrise și citite sunt chiar copiii foștilor elevi. „I-am descoperit, m-am legat de ei”, spune profesoara. „Mereu eram atașată de câte unul, apoi știam că vine frățiorul mai mic la a V-a, apoi știam că, lasă, ne vedem și la liceu”, întrucât ea predă și la Liceul Tehnologic din Puiești.
Mesajele de recunoștință din partea elevilor, unii demult adulți, au ținut-o la catedră. Ele sunt adevăratul trofeu și nu pot fi echivalate cu niciun premiu. „Pentru mine sunt prețioase.” Anca Enache-Coatu spune că este printre cei care au ajuns la catedră pentru că au avut un vis și și-au imaginat că pot face o schimbare. Dacă te uiți în jur, schimbarea se vede, de exemplu, în foișorul de lemn care se construiește acum prin fonduri atrase de ea, și unde elevii vor face activități educative în aer liber. Un foișor cerut de elevii care au înțeles că există învățare și dincolo de clasă, explică profesoara.
Simte că elevii de aici au mai multă nevoie de ea. În locuri precum Puiești, rata de abandon este mai mare decât în urban. În mediul rural, un copil din patru nu merge la școală, arată statisticile oficiale.
Iar activitatea de la catedră nu se termină când sună clopoțelul. Cursurile remediale, pe care le ține în regim de voluntariat în principal pentru elevii din ani terminali, care se pregătesc de examene, reprezintă una dintre constantele zilelor ei la școală. În plus, ține ore remediale și elevilor cu rezultate slabe, indiferent de clasa în care se află. Mai ales după pandemie, adică după aproape doi ani jumate de școală online într-un sat fără semnal, „lacunele s-au transformat în cratere”, spune profesoara. Are elevi în clasa a V-a care nu știau alfabetul.
De aceea, pentru întrebarea – unde se sfârșește activitatea unui profesor?, are un răspuns teoretic și unul practic. „Teoretic, nu ne atașăm”, spune. Practic, îi ascultă. Nu le rezolvă ea problemele, ea îi ascultă. „În practică, e foarte greu să închizi ochii nevoilor lor emoționale.” Asta a învățat predând.
„E greu să mă fac că nu văd că el e trist că i s-a întâmplat ceva acasă, și li se întâmplă o grămadă de lucruri”, mărturisește. Nu poate să-și vadă de lecția prestabilită, „doar pentru că obiectivul meu de astăzi era să termin de predat predicatul nominal”.
„Fac tot ce pot să-l aduc pe el, concret, în lecție. Și asta înseamnă să treacă peste ce-l blochează. Am descoperit că uneori este de ajuns să-l ascult.”
E o negociere, spune ea. O negociere între nevoile elevilor și ce are ea să-i învețe. Crede că învățarea nu poate avea loc din frică sau dacă nevoile de bază ale elevilor nu sunt satisfăcute.
„Asta cred că este una dintre problemele elevilor noștri: simt că nu îi vede nimeni, nu îi ascultă nimeni, nu-i pasă nimănui de ei. E suficient să-l iau pe elev într-o discuție, separat, să-mi spună ce are pe suflet.”
Dar și asta este un exercițiu, unul pentru profesori: să înveți să fii atent la ce e în spatele copilului și al neatenției lui. Adică să îi vezi nevoile și ce îl împiedică să fie pregătit pentru învățare. E o lecție pe care Anca Enache-Coatu a învățat-o de nevoie. „Să le pun (nota) 2 nu e soluția.”
Însă problemele învățământului din rural sunt și mai adânci. Crede că una dintre nevoile cadrelor didactice de aici este aceea de mai multă colaborare cu părinții. „Fără să îi subestimez, este nevoie și de o școală a părinților, în zona asta nu prea au acces la educație parentală.”
Dă și exemplul unui tată, care, în urma unui conflict în care a fost implicat copilul lui la școală, a găsit ca soluție să nu îl mai lase să vină la ore. „A fost greu să-l conving că rău mai mare nu poate să-i facă. Genul ăsta de lucruri îmi pun mie piedică. Noi învățăm ceva aici și acasă se dărâmă”, spune cu emoție.
„Asta e limita pe care o văd acum. Pentru că eu am învățat să scriu proiecte, dacă am o nevoie materială, o rezolv printr-un proiect. Dar în relația cu părinții nu am cum să forțez.” Încearcă să învețe cât de mult și pe partea asta, iar acum câțiva ani a fost în Spania, la niște cursuri dedicate profesorilor, pentru a îmbunătăți relația cu părinții elevilor.
Constant, de la catedră, învață și ea lecții de la elevii din bănci. Pentru că școala, mai ales cea din mediul rural, e o șosea cu două sensuri. În urmă cu câteva săptămâni, Anca Enache-Coatu a întrebat elevii de clasa a V-a ce cred ei că ar trebui adulții să învețe de la copii.
Unul dintre ei a răspuns că adulții ar trebui să învețe cel puțin trei lucruri: cum „să nu mai țină la supărare”, că joaca este un lucru foarte serios și să-și facă timp mereu pentru prietenii din copilărie. „Îmi place la copiii ăștia că sunt foarte autentici. Am parte de feedback prețios”, spune ea.
Și îi mai place că nu se cenzurează. Încă trăiesc într-un univers cu mai puține filtre și a înțeles că rolul ei este să-i ghideze prin el, nu să-i scoată din el. „E bine să nu le fie frică de noi, să nu-i intimidăm”, explică ea.
În primul an la catedră a scris un proiect Erasmus care presupunea doi ani cu opt mobilități în opt țări. Proiectul a primit finanțare și a rescris astfel granițele comunei Puiești. „Am plecat cu niște copii care nu mai ieșiseră niciodată din sat. Mulți dintre elevii de aici nici astăzi n-au mers niciodată cu trenul. A fost o experiență specială.”
Totul a început în urma unei discuții cu elevii. „M-am dus la ei ca orice profesor tânăr și i-am întrebat ce aș putea face ca să fie mai atractiv.” Unul i-a răspuns că și-ar dori să călătorească, dar că nu îi poate ajuta ea cu asta. A mers acasă, s-a documentat și a aflat că poate.
„Într-un fel, mi-au lansat o provocare și eu eram destul de tânără să cred că totul e posibil, și, Slavă Domnului, că așa era. Că așa eram.”
La Puiești, simte că face parte dintr-o echipă. „Directoarele știu că am multe idei și mă susțin. Eu nu aș fi putut face nimic dacă nu făceam parte din echipa asta”, spune Anca Enache-Coatu.
Prin cursurile Teach for Romania a învățat să fie proactivă, iar colegii de la catedră i se alătură în idei și proiecte. Anul trecut, de pildă, i-au adus pe primar și pe consilierii locali și i-au pus în băncile școlii, alături de elevi și părinți, în proiectul Anti Bullying, pentru că asta e o temă care iese din perimetrul școlii, iar educarea pe subiect trebuie făcută la nivel de comunitate.
Acum așteaptă răspunsul de la un nou proiect Erasmus pe care l-a scris: Addicted to life, adică o luptă împotriva adicțiilor, precum cele de telefoane sau băuturi energizante. Dacă vor primi finanțare, elevii din Puiești vor trece din nou granița și vor călători în mai multe țări. Scopul este dublu: de a face cât mai multe activități în aer liber, departe de telefoanele mobile, dar și de a-i ajuta să aibă un stil alimentar mai sănătos.
Vrea să le arate că există și realitatea pe care ei o experimentează aici, „A”, cum o numește, dar că mai e și un „B”, mai departe. E convinsă că toți sunt capabili să facă lucruri extraordinare, fie că aleg „A”, „B” sau își creează propriul „D”, de la drum.
Text de Andrada Lăutaru
Editor: Sorana Stănescu
Foto: Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2024 de Dedeman, partener strategic.
1 Comment
Felicitări, Anca!