Domnica Boboc
Domnica Boboc, învățătoare Școala 149, București
14/12/2015
Eva Pintea
Eva Pintea, profesoară Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian”, Alba Iulia
16/12/2015

Corina Ciucu, profesoară Colegiul Unirea, Focșani

Corina Ciucu

Ora de biologie

Corina Ciucu intră în laboratorul de biologie al Colegiului Unirea din Focșani cu catalogul la subraț. Elevii clasei a XI-a E o aşteaptă aşezaţi în bănci. Întreabă elevul de serviciu cine lipsește, după care pune absențele. Cu gândul să afle dacă și-au mai îmbunătățit stilul de lucru, calcă ferm parchetul și verifică temele, începând cu băncile de la perete. Elevii au modelat lobi cerebrali din plastilină colorată. Șeful clasei, din prima bancă de la geam, are lista cu numele tuturor colegilor și desenează câte o față veselă în dreptul celor pe care îi laudă profesoara. Lui Ciucu unele lucrări nu îi plac și îi atenționează pe elevii care nu au muncit suficient că ar fi bine să le refacă, fără să le pună fețe triste însă.

Corina Ciucu are 48 de ani, poartă ochelari și îmbrăcăminte neagră. Părul ei roșcat, e drept și cuminte la breton, iar la spate, puțin zbârlit. Seamănă cu cele două vieți ale profesoarei: cea ordonată, dedicată muncii cu elevii și cea imprevizibilă, în care călătorește de dragul naturii. Îi sfătuiește adesea pe copii să umble prin țară cu cortul, cât sunt tineri și apoi, când o să aibă ceva bani, să nu agonisească, ci să vadă lumea. În copilărie, Ciucu urmărea cu sufletul la gură documetarele exploratorului Jacques-Yves Cousteau, difuzate de televiziunea națională, citea National Geographic, trimise de o mătuşă stabilită în SUA și visa să vadă Marea Barieră de Corali. Pe atunci, își dorea să devină scafandru, nu profesoară, dar după ce a crescut, realitatea a înlocuit visurile. Părinții i-au plătit meditațiile pentru medicină, însă Ciucu a hotărât să dea examen la Facultatea de Biologie din Iași, unde se cereau aceleași subiecte. După facultate, n-a vrut să lucreze cu adulți, altminteri ar fi rămas profesoară la Facultatea de Biologie din Bacău, orașul natal, unde avea apropiați. Și-a dorit să fie printre liceeni, pentru că simţea că la vârsta aceasta îi poate modela, iar legătura pe care o formează cu un elev e mult mai profundă.

A absolvit facultatea în 1989 și a fost repartizată la Panciu, un oraș mic din județul Vrancea. Acolo, găsea abia o dată la doi sau trei ani câte un elev care să facă performanță, iar unii aveau nevoie mai degrabă de alfabetizare. Primul ei olimpic de la Panciu e astăzi medic psihiatru în Strasbourg. În cei zece ani în care a predat acolo, a mai avut câțiva olimpici, inclusiv o fată care a obținut locul I la etapa națională, în clasa a XII-a.

La început, profesoarei i se părea stresant să predea, dar acum simte că rămâne tânără datorită profesiei şi se mai teme doar de un posibil lapsus în timp ce vorbește. Se simte ca acasă în sala cu pervazuri late, unde o așteaptă ghivecele cu ficus, trandafir japonez și cycas (una dintre cele mai vechi specii de pe planetă), plante aduse de elevi de-a lungul anilor.

După verificarea temelor, Ciucu îi ascultă pe elevi din ultima lecție, nervii cranieni. Câțiva privesc către bancă, în speranța că profesoara nu o să le pună întrebări. În laborator, aproape de intrare, se află un schelet cu capul plecat, așa cum stau unii elevi, dacă nu știu răspunsurile, când îi ascultă profesoara. 30 vor da admitere la Medicină, doar patru și-au ales alt drum. De obicei, Ciucu le cere tuturor să ridice mâna când cunosc răspunsurile. Acum, ca într-un joc al atenției, le zice să țină brațul sus cei care nu știu. Unii se mai încurcă și rămân cu degetele ridicate. „A, deci nu știți”, remarcă profesoara. Copiii coboară îndată mâinile, iar ea zâmbește.

Scoate la tablă o fată cu păr lung și ochelari, o întreabă cum se numește nucleul nervului VII și, la scurt timp, o roagă să meargă la loc, cu precizarea că a uitat nucleii vegetativi. Se întorc la regula inițială: toți cei care știu răspunsurile ridică mâna. Profesoara se uită prin clasă după elevii care se ascund. În timp ce îi ascultă, păstrează o voce monotonă, severă, dar după 20 de minute de verificări, când le propune elevilor să meargă mai departe, glasul îi devine melodios, chiar blând.

Astăzi vorbesc despre nervul parasimpatic și cel simpatic. „Activitatea vegetativă e controlată conștient?”, întreabă Ciucu. Răspunsul vine în cor: „Nu”. Profesoara le dă exemple din viața de zi cu zi. Când sunt fericiți sau când stau pe Facebook și se relaxează, se află sub control parasimpatic. Când apare frica sau în situații neobișnuite, sistemul nervos simpatic îi ajută pe oameni să supraviețuiască. Profesoara face un exercițiu de imaginație: în timp ce culeg mure, iese un urs din tufiș. Ciucu le recomandă elevilor să nu se lupte cu el. Oricum, prima lor reacție ar fi să fugă. „Cu ursul în spate, ce organe devin prioritare?”. Copiii menționează mușchii și oasele. Profesoara le răspunde cu o urmă de accent moldovenesc că „oasele fără mușchi două parale nu fac”. Se uită spre clasă, unește sprâncenele, își mușcă buzele și zâmbește. Așteaptă reacția elevilor. Copiii râd.

Profesoara trage de limbă mai mulți elevi, până când o fată cu bluză în dungi ridică mâna și dă răspunsul pe care îl aştepta: în condiţii de stres, inima bate mai repede. Apoi, profesoara ia o colă de hârtie şi o îndoaie ca să simuleze un tub digestiv şi să le arate ce se întâmplă cu pereții în perioadele stresante. Un elev răspunde de undeva din spatele clasei că mușchii se relaxează. De fapt, se contractă. „Tu când ai ursul în spate, îi spui «stai puțin, că am o treabă»?”.

Ciucu nu vrea ca elevii ei să tocească, ci să învețe logic. În vacanța de vară, le cere să facă ierbare și adună pagini întregi cu flori, frunze și tot felul de denumiri în limba latină. Dacă elevul construiește ceva cu mâna lui, își amintește mai ușor structurile. De aceea, le dă teme creative, cum ar fi mulaje după lobii temporali, celula vegetativă, tulpina, globul ocular. În dulapul din spatele laboratorlui, a expus cele mai reușite mulaje ale mai multor generaţii de elevi, inclusiv lucrările aduse astăzi de cele două fete. Dincolo de creativitatea temelor pe care le dă, Ciucu pune preţ pe performanţă, dar crede că măiestria unui profesor nu e să-l faci pe copil olimpic, ci să-l ajuți pe cel care nu știe nimic, să știe ceva. În 26 de ani de carieră, a pregătit în jur de 150 de elevi pentru olimpiadă. De 16 ani, de când lucrează la Colegiul Unirea, elevii ei au obținut 15 premii la etapa națională, cu nouă calificări la olimpiada internațională.

În 2012, Ionuț Bratu a luat locul II în Africa de Sud la Concursul Internaţional de Neuroştiinţe Brain Bee. La sfârșitul clasei a VIII-a, părinții lui Ionuţ au insitat să își aleagă un drum şi l-au îndrumat spre biologie, la Unirea, unde familia știa că e o profesoară foarte bună. „Reușea să ne mențină alerți, fără să ne simțim stresați”, spune Ionuț despre Corina Ciucu. La început, nu avea cine știe ce pasiune pentru biologie, dar profesoara i-a insuflat-o. Aprecia și transparența testelor grilă pe care Ciucu îi punea să şi le corecteze între ei. Când a intrat la Facultatea de Medicină — e anul III —, Ionuţ a descoperit că știa deja 70% din materia din anul I. Vorbește cam o dată pe lună la telefon cu Ciucu. În primul an, se plângea că e greu la facultate, iar ea îl înțelegea, dar nu îl compătimea, ci îi spunea că o să se descurce.

Anul acesta, pentru că se împlinesc 150 de ani de la înființarea Colegiului Unirea, Ciucu ar vrea să organizeze un spectacol de teatru despre istoria medicinei: trecut, prezent și viitor. A mai făcut un spectacol asemănător, acum vreo patru ani, despre sistemul circulator. Nu știe sigur cum o să iasă proiectul: „Clasele sunt ca oamenii, unele mai creative, altele ancorate în realitate”.

Ora clasei a XI-a se încheie cu o discuție despre glandele lacrimale, în contextul poveștii cu ursul. Concluzia profesoarei: ești la fel de apetisant și dacă plângi, și dacă nu, așa că ar fi mai bine să găsești o soluție în astfel de momente, așa cum faci când nu știi răspunsurile la teste. „Mai tragi cu ochiul la vecinul, mai scrii ceva și abia apoi plângi”. Clopoţelul vestește finalul celor 50 de minute. „Mulțumesc, mi-a părut bine”, le spune Ciucu elevilor.

 

Text de Medeea Stan (DoR)

Foto de Roxi Pop

1 Comment

  1. Marius Z. spune:

    Felicitari doamna diriginta. Aceasta filozofie,daruire si dragoste pentru elevi,pe care le mentineti vii de-alungul a generatii de copii, m-au facut sa imi descopar vocatia: aceea de profesor. La finalul clasei a XII-a, cand urma sa ne eliberati in zbor pe aripile vietii,am simtit chemarea, am vazut calea prin care puteam sa opresc trecerea timpului, ca in povesti, sa raman ca intr-o bucla temporala, mereu acelasi copil visator.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *