Exercițiul nu se demodează – Mariana Rusu, învăţătoare, Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2017 (Magister)

Exercițiul nu se demodează

E conștientă că e mai comod să predai după metoda știută. Totuși, de ce se lasă profesorii influențați doar de programe făcute de oameni care nu sunt în contact cu elevii? Oare nu ei, cei de la catedră, știu cel mai bine ce și cum dă roade?

Elevii din clasa a II-a B ai învățătoarei Mariana Rusu stau cuminți în bănci, cu pumnișorii strânși sub bărbie, și ascultă. E o joi friguroasă de decembrie, penultima înainte de vacanța de iarnă, și ziua începe – după rugăciune, imn și exercițiile de înviorare cu care învăţătoarea le trezește în fiecare dimineață atenția – cu un subcapitol din povestea Doctorului Aumădoare. Învățătoarea, o femeie de 58 de ani slăbuță, blondă și tunsă scurt, le citește din cartea mare cu coperte portocalii: „Deodatăăă – lătră în gura mare: Aici, aici, doctore, vino aici! Și sări într-o groapă în care era beznă”.

Învăţătoarea și-a pornit și reportofonul. Își înregistrează orele din ultimii trei ani de predare, ca să le spicuiască la pensie. Îi e limpede că nu se va detașa total și cine știe ce bec i se mai aprinde când le ascultă.

Urmează cuvântului zilei. Mariana, într-un pulovăr gri peste cămașa albă, scrie pe tablă: Cânt. Îi studiază pe cei aproape 30 de pici și le spune să-și îndrepte spatele și să stea cu mâinile pe bănci, una peste alta, în poziția de ascultare, ca să nu facă cocoașă, ca ea. Vorbește despre cânt, cântare, ajungând la ruda fără diacritice, cant – la care un băiat ridică mâna, ca să explice cum canturile sunt marginile mobilei. „Dacă înlocuiesc cânt cu vând? Ce se întâmplă?”, îi provoacă învățătoarea. „Ce vând? Exaaact, obiecte. Și ce iau? Da, baaani, atât de importanți în viețile noastre. Dar banii sunt oare cei mai importanți?”, îi întreabă.

– Nuuuu, răspund toți în cor.

– Noi am aflat din multe alte povești că nu banii sunt cei mai importanți.

Predă de 15 ani la școala primară din cadrul Liceului Teoretic „Gheorghe Șincai” din Cluj și are o vechime de aproape 40 ani în învățământ. A absolvit Liceul Pedagogic din Cluj și, timp de trei ani, a lucrat ca pedagog la singurul liceu de informatică din Transilvania, unde ea învăța fetele din internat cum să se poarte sau să facă curat. Fiindcă voia la catedră, și-a dat demisia și a rămas cu opțiunea unui post de suplinitor la țară. Prin ’81 a intrat ca învățătoare în Salicea, satul ei natal, la vreo 15 km de oraș. Făcea naveta cu autobuzul din Cluj, unde avea deja o familie, și, fiind singură în școală, preda la patru clase, I-IV, simultan. A găsit acolo copii care într-a III-a nu știau să citească; o fată învăța pe de rost, după imaginile care însoțeau cuvinte. Şi-a dat seama abia în al doilea semestru că eleva nu poate citi nici măcar o silabă și s-a gândit că ea dăduse greș ca dascăl. A luat-o pas cu pas, cu prelungirea vocalelor, aa-m, aa-c, aa-n, apoi silabe fără sens, ca fata să nu le memoreze. Așa i-a crescut preocuparea pentru cum se predă alfabetul, temă dezvoltată în Lucrarea ei de Gradul I. „Abecedarul avea o problemă”, și-a spus. „Metoda ar trebui să ajute unde, în mod natural, nu se poate învăța un fenomen fără ea.”

După cinci ani a revenit în Cluj, ca învățătoare la primara din cadrul Liceului Pedagogic pe care-l absolvise, unde a rămas 16 ani. Avea tot timpul practicante de-a IX-a și a X-a la ore și trebuia să aibă mereu răspunsuri și îndrumări în buzunar. „A trebuit să zbârnâi, să mă pun la punct.” Tot acolo aprins o clasă greoaie și pestriță ca nivel. Mulți nu apăreau la ore, de trebuia să meargă după ei, să-i convingă să vină la școală sau să facă lecțiile cu ei acasă, „pentru că dispozițiile spuneau să nu avem analfabeți”.

A continuat să fie preocupată de metode de predare mai eficiente – de exemplu, cum să predea pronumele personal, forma neaccentuată. Citea reviste de specialitate, cerceta mereu. „Eram obligată să caut, să mă autoinformez – și, căutând ceva, descopeream altceva și făceam legături din care îmi veneau alte idei și tot așa.”

După Revoluție și până prin 2002, când a ajuns la Șincai, Mariana a observat că învățământul evoluează. Se păstrase ce a fost bun din vechi, noul s-a îmbinat armonios – exista o „coerență a parcursului didactic de la grădiniță până la liceu”. Dar a venit reforma, cu multe schimbări bruște pentru care s-a bucurat în prima fază, fiindcă promiteau standarde. Apoi s-au schimbat miniștrii și a început o avalanșă care, spune ea, „din bine a făcut din ce în ce mai mult rău”. „Sărim de la una la alta în programe ca să dovedim ce?”

De peste 10 ani le spune colegilor din sindicat să protesteze împotriva haosului din învățământ. Ce ar fi important, consideră ea, ar fi să acceptăm că avem o problemă și să nu ne mai axăm doar pe olimpici, pentru că sunt atât de mulți alți copii care nu fac față sistemului. „Până să mă deștept, am făcut și eu greșeli”, spune profesoara. „Mă gândeam, ce e așa greu să înțeleagă copilul? Și când am văzut mintea copilului dezvoltându-se la ai mei, am înțeles stadiile. Nu fetele mele erau limitate, nu le era ușor de asimilat. Și atunci pentru ce avem studii de psihologie dacă nu ținem cont de ele? Se repetă doar placa lui câțiva de ce pot?”.

Anul trecut a compus și un cântec de protest, cu care a mobilizat profesori și părinți, ajungând să-l interpreteze, să-l filmeze și să-l publice pe YouTube. E o adaptare după colindul Leru-i ler: „Mai e câte-un dascăl și câte-un părinte, leru-i ler, Care poartă școala în suflet și-n minte, leru-i ler, Umăr lângă umăr, vor s-o-nsuflețească, leru-i ler, Demnitatea școala să-și redobândească, leru-i ler”.

Dincolo de schimbarea sistemului însă, primează cea din clasă. În toți acești ani, ea n-a încetat să experimenteze. De exemplu, azi, cu copiii ei de-a II-a, are matematică – tabla înmulțirii. O predă pe sărite, experiența a învățat-o că asta e varianta logică. Au început cu 10, cea mai simplă. „10 x 5 = 50”. Apoi cu cinci: „5 x 5 e jumătatea lui 50, nu?” Și mai departe: „Apăi, cinci degete la mâini și la picioare, ori patru, îs 20”.

La exerciții, mai bine de jumătate din clasă ia FB cu steluță, fără greșeală, iar restul, FB fără steluță, pentru o greșeală. Se putea mai bine, crede ea, doar ar trebui să le știe deja. „Profesoara mea de matematică m-a învățat: de 10 ori uiți, de 10 ori îți aduci aminte; cât ești în școală uiți, repeți, uiți, repeți”, le amintește copiilor. „Exercițiul nu se demodează.”

În 2003, a elaborat, încurajată de directoare, un abecedar revoluționar, care propunea pentru prima oară învățarea cititului înaintea scrisului: în primul semestru, cu literele mai ușoare din alfabet, apoi cu celelalte. Încă dinainte de ’89, Mariana Rusu concepea (și scria la indigo) fișe de lucru care completau abecedarul unic, astfel că, până când ajungeau la scrierea literelor cele mai grele – A și M –, copiii știau deja să citească. (Folosea clandestin metoda, doar cu aprobare de la directorat.) A fost nevoie de un an și multe nopți nedormite pentru structurarea abecedarului – care a fost, din 2004 până în 2012, unul dintre cele patru manuale alternative. Celelalte trei erau „aceeași Mărie, cu altă pălărie”, spune ea, dar prezentau încredere mai mare pentru că includeau metode după care se învățase zeci de ani și majoritatea le-au ales.

Deși a fost numită trendsetter în cadrul unei conferințe, chiar și după ani buni puțini auziseră de manualul ei. La introducerea Clasei Pregătitoare, acum cinci ani, s-a propus învățarea cititului mai întâi, dar n-a trecut. Spre dezamăgirea ei, se începe din nou cu scrierea celor mai grele litere.

După abecedar, a colaborat la mai multe cărți și caiete de lucru îndrumătoare pentru clasa I, precum Călătorie în țara literelor, cu texte despre piersici, asocieri de imagini, povețe de genul „binele înfăptuit se întoarce înmulțit” sau teme de gândire precum: „Scrie în caiet fapte bune făcute de tine în acest an”, sau „spune ce ai vrea să schimbi în comportamentul tău”.

„Nu ne dăm seama ce și unde să schimbăm și nu simțim acum nevoia. Dar vom simți în câțiva ani”, spune Mariana Rusu. E conștientă că e mai comod să predai după metoda știută; în unele dimineți, încă o năpădesc întrebări grele. De ce se lasă profesorii influențați doar de programe făcute de oameni care nu sunt în contact cu elevii? Oare nu ei, cei de la catedră, știu cel mai bine ce și cum dă roade? „Câțiva sunt curajoși, dar majoritatea nici acum n-au înțeles.”

Text de Ancuța Iosif

Foto de Doria Drăgușin

*Din 2019, Mariana Rusu este primul profesor MERITO Magister, odată cu retragerea din activitatea didactică, după peste 40 de ani de carieră şi Educaţie de calitate pentru nenumărate generaţii.