Ziua Profesorului: Manifestul MERITO pentru vocaţia de dascăl
05/10/2017
Anda Culişir, profesoară de Biologie, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Cluj-Napoca – profesor MERITO 2018
10/03/2018

Ana-Maria Rusu, profesoară de Educaţie Muzicală, Şcoala Gimnazială „Anghel Saligny” și Colegiul Național „Unirea”, Focşani – profesor MERITO 2018

Culorile muzicii

„Mă motivează când mă vede copilul și, înainte de a-mi spune «Bună ziua!», îmi zâmbește. Eu am copiii aceştia de mulțumit. Ei mă așteaptă cu drag.”

 

Ana-Maria Rusu are 37 de ani și este, pentru cei 1.260 de elevi ai săi de la Școala Generală „Anghel Saligny” și de la Colegiul Național „Unirea”, de peste drum, „doamna de treabă, care se îmbracă frumos”. În online, pentru aproape 11.000 de oameni care îi urmăresc pagina de Facebook „Mai multă educație muzicală în școli”, este profesoara care predă muzică creativ și distractiv.

Într-o zi de luni din februarie, le-a împărțit elevilor de la a VII-a D clopoței colorați și niște tuburi în diferite nuanțe de roșu, verde, albastru și mov. Se numesc boomwhakers și au scrise pe ele litere de la A la G, corespondente ale notelor muzicale. Elevii țin tuburile într-o mână și le lovesc de cealaltă, în timp ce fac un exercițiu de sincron pe culori. Profesoara le proiectează pe tablă litere colorate, iar o steluță țopăie deasupra notelor care trebuie cântate. Din boxele de pe pervaz se aud acordurile melodiei Twinkle, twinkle, little star, iar copiii, cu gurile deschise de concentrare, așteaptă să le vină rândul.

După ce au cântat Frère Jacques, Odă bucuriei, CanCan, Rolling in the Deep și genericul de la Star Wars, Rusu strânge tuburile și pornește spre următoarea oră. Poartă un pulover vișiniu, fustă gri și ciorapi cu fețe zâmbitoare. Părul blond-gri e tuns asimetric, iar unghiile sunt lăcuite în trei culori. La gât are un lănțișor subțire, din aur, cu pandantiv – o Cheie Sol.

Rusu predă de doi ani în Focșani, unde s-a mutat pentru a fi alături de soțul său, dar spune că și-a format mâna în cei 10 ani petrecuți la Școala Gimnazială „George Tutoveanu” din Bârlad. Acolo a avut mulți copii cu cerințe educative speciale – autism, Sindromul Turner, Sindromul Down. Cinci ani a predat cum învățase la facultate, după manual, însă nu știa cum să procedeze cu acești copii, așezați în ultimele bănci.

„M-am întrebat, băi, cum pot să îi integrez? Am avut un copil care nu auzea. Intuitiv, l-am descălțat, am pus casetofonul pe podea și simțea vibrațiile. Cu Daniel, cu autism, exersam vorbirea repetitivă. «Pă-tri-me, pă-tri-me». După vreo trei luni, îmi cânta el. Bianca nu știa să spună «ș» și am cântat, nu știu cum am avut răbdare, un an și jumătate, oră de oră, Coșarul.

Apoi a discutat cu psihologi, psihiatri, logopezi, a tradus pasaje din cărți și a aplicat în clasă tot ce a învățat. A filmat metodele pe care le folosea, a ținut jurnale în care își nota progresul fiecărui copil și a folosit documentarea pentru lucrarea de gradul I.

Ora cu a V-a C începe cu „muzică de mort”, cum numesc copiii muzica clasică. Fac exercițiul „Boom snap clap”, care presupune bătăi din palme și pocniri din degete în ritm de rap, pe Marșul lui Radetzky. Apoi le împarte mănuși confecționate din dresuri și caută la casetofon o melodie. Când se aud câteva acorduri din FürElise, a lui Beethoven, mai mulți copii strigă din bănci: „Asta îmi place mie!”.

„Asta mi se pare foarte tare!”, exclamă profesoara. „Cum, frate, să asculți o melodie care e compusă acum 300 de ani și nici măcar nu mai e în topuri?”

Se oprește la Dance of the Hours, a lui Amilcare Ponchielli, și toate mâinile devin personaje dintr-o piesă de teatru, care vorbesc și se ceartă.

Rusu are vocea răgușită, nu stă aproape niciodată pe scaun și de multe ori dansează în fața clasei, pe cântecele copiilor. Crede că astea sunt motivele pentru care are 42 de kilograme, la 1,65 metri.

Spune că părinții le-au cultivat creativitatea, ei și celor doi frați ai săi. Ascultau discuri, făceau scenarii, citeau povești, iar Ana-Maria reproducea tot ce auzea, pe roluri. Visa să ajungă actriță, dar pentru că avea o memorie muzicală foarte bună, părinții au dat-o la școala de muzică din Bârlad, unde a învățat flaut și pian. A urmat liceul de artă, secția flaut, apoi Universitatea de Arte „George Enescu”, din Iași, specializarea pedagogie muzicală.

„Toată viața mi-am dorit să fiu actriță și aș fi fost una superbună”, spune ea. „Știu că intru în rol la clasă și că pot să fac dintr-o piesă urâcioasă una frumoasă, doar așa, din interpretare.”

Prezența ei se vede peste tot prin școală. La intrarea profesorilor este o pianină albă; pe o masă din cancelarie este o tamburină; într-o sală sunt pungi cu desene cu Mozart, foi pe care copiii i-au scris „La mulți ani” și cutii de sos, care se transformă în instrumente; pe peretele de la parter, un portativ cu 1.100 de note muzicale, fiecare purtând semnătura unui elev.

Rusu spune că uneori este frustrant să predea muzică pentru că „nu ești decât un profesor care este obligat ca la sfârșitul semestrului să încheie o medie mare”. Pune notele pe merit, chiar și 2, dar seara se gândește că probabil acel copil va avea probleme acasă din cauza ei. Apoi „le pun atâția de 10 până să le iasă media”.

Ca să-și găsească mereu un rost, caută metode noi, creative, de a fascina copiii. „Mă motivează când mă vede copilul și, înainte de a-mi spune «Bună ziua!», îmi zâmbește. Eu am copiii ăștia de mulțumit. Ei mă așteaptă cu drag.”

La orele ei, Rusu implică toată clasa, inclusiv pe cei care nu au voce. Le dă să cânte la un tub, o lingură, o tamburină, o foaie de copt și gata, fac parte din orchestra clasei. Mai mult, le spune: „Am nevoie de ajutorul tău, că nu știu ce mă fac fără tine”.

Manuela Gabriela Chitic, o fostă elevă, i-a scris profesoarei că datorită ei a trăit o vreme cu ideea că are voce. Apoi a crescut și a aflat adevărul, însă n-a pierdut bucuria muzicii. „Mi-a făcut copilăria frumoasă pentru că mă jucam cu prietenii de-a concursul de muzică și eu eram mereu câștigătoare, crezând că am voce, pentru că așa îmi spusese doamna profesoară.”

O vreme, Rusu a predat și unei secții de rugby, de la un liceu pedagogic. „La început, orice colind suna ca pe stadion. Am învățat, prima dată, imnul Naționalei de Rugby, apoi am căutat melodii de același gen, ca să îi atrag. După aceea am încercat să plec un pic mai departe. Nivelul maxim a fost să cântăm de 8 Martie, cu un cor de băieți, melodii pentru profesoarele din cancelarie.”

Coordonează și două coruri cu elevii – cu cei 60 de la „Saligny”repetă sâmbăta și cu cei 86 de la „Unirea”, vinerea. Participarea e voluntară și nimeni nu e dat afară. Pentru Olimpiada Națională Corală, dedicată anul acesta învățământului gimnazial, a selectat 40 de elevi. Vor cânta Bruno Mars, acompaniați nu de pian, cum se întâmplă de obicei, ci de tuburi și tamburine.

Spune că îi cucerește pe copii nu doar prin metodele creative și prin hainele colorate, ci și prin respectul pe care li-l arată. Face eforturi să le învețe tuturor prenumele, își cere scuze când întârzie, le mulțumește deseori.

„Unora de la liceu le vorbesc cu «dumneata». Din toate chestiile alea pe care le fac, între 11 ore de informatică, șase de matematică și mai știu eu ce proiecte de robotică, ei vin două ore la mine la cor. Mă aleg pe mine, profesorul ăla de muzică venit de la Bârlad. Păi eu te respect pe tine, copil”.

În a treia oră a zilei, Rusu ascultă împreună cu cei de la a V-a A melodia Don’t Worry Be Happy. Le spune că Bobby McFerrin nu a folosit deloc orchestră, ci s-a înregistrat de 16 ori. Apoi le împarte copiilor instrumentele și cântă toți împreună, ținând ritmul cu linguri și bețe.

„Faptul că eu iau, pe 11, un salariu, la mine e bonus”, spune ea. „Aș veni și gratis, pentru că mi-e drag tare să intru la clasă. Pentru mine nu e o meserie, e ca o slujire. Eu cred că sunt făcută să scot ceva frumos din copiii ăștia.”

 

Text de Oana Racheleanu

Foto de Doria Drăgușin

8 Comments

  1. Elevulpreferat spune:

    Respect profa de muzica

  2. Aur Ana Delia spune:

    Scrie o fostă elevă pentru care orele de muzică și corul au însemnat întreaga ei copilărie: vă mulțumim, încă o dată, doamna profesoară!
    Vă suntem recunoscători că ne-ați modelat atât de frumos și pentru ca ne-ați învățat să fim, în primul rând, oameni!
    Oameni frumoși, cu suflet curat, care sa se bucure de viață și de micile lucruri care contează cu adevărat!
    Ne-ați fost profesoară, îndrumător, părinte pentru cei care aveau nevoie!
    Au trecut 8 ani de când am terminat scoala generală, am trecut prin liceu și prin facultate și ați rămas tot profesoara mea preferată, tot un model de viață pentru mine!
    Cu respect, mă înclin!

  3. Jesus spune:

    Multă iubire, doamna

  4. Carmina spune:

    Dragă Ana, mă bucur că cei de la MERITO știu care sunt profesorii care merită. Tu ești un model pentru multe alte cadre didactice din țară. Filmările tale la activitățile de la clasă și postările de pe pagina „Mai multă Educație muzicală în școli” reprezintă bune practici pentru noi, colegii de pretutindeni. Felicitări!

  5. Denisa spune:

    Cea mai tare!Respect!Cam asa ar trebui să fie la orice obiect de studiu al copilului.O îmbrătisare nu costă prea mult,o vorbă de încurajare .Un exemplu demn de urmat!Cu stima!

  6. Draghici Ionelia spune:

    Reapect pt dna profesor!Un model se urmat!Va multumesc pt materoalele oferite pe facebook!

  7. Maria spune:

    Nu am apucat sa fac ora de educatie muzicala cu doamna profesoara, insa am participat pentru in an la cor si a fost cea mai frumoasa activitate pe care am facut-o in anul scolar respectiv. Va iubesc mult, doamna!

  8. Carmen - mamica de eleva clasa a VI -a spune:

    Un exemplu de dedicatie si profesionalism cum rar mai intalnim. Scoala Anghel Saligny din Focsani este norocoasa ca are asa un profesor ca de altfel intregul colectiv de profesori dedicati, condus de o micuta si inimoasa doamna directoare .Tot respectul !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *