Progrese pentru o viață normală
„Dacă n-ai răbdare să rămâi tu, ca profesor, în procesul ăla, oricât de dificil ar fi, cu niște activități care pentru unii profesori din învățământul de masă sunt foarte plictisitoare și repetitive, să te bucuri de fiecare rezultat, nu prea poți să faci parte din povestea copilului.”
BIO: Antonela Samson, 37 de ani, lucra individual deja de doi ani cu copii diagnosticați cu autism înainte să termine Facultatea de Psihologie și Științele Educației, de la Universitatea București, domeniul Psihopedagogie Specială. În 2008, după absolvire, a venit în Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 ca terapeut din partea unui ONG care oferea ședințe gratuite copiilor cu această tulburare. După un an, a preluat rolul de profesor de psihopedagogie specială. Pe lângă ședințele din cabinet, din cauza lipsei profesorilor, a predat și limba română, geografie, istorie și chimie. În 2014 a fondat, alături de patru colegi, Asociația pentru Motivație în Psihoeducație, ca să strângă fonduri pentru activitățile necesare cu copiii.
„Să știți că jobul ăsta e foarte greu. Voi vedeți că eu doar mă joc cu copiii, dar intervine la un moment dat o oboseală foarte puternică și trebuie să aveți grijă de voi”, le-a spus logopeda Antonelei Samson și colegilor ei de la secția de Psihopedagogie Specială, în timp ce observau activitățile pe care aceasta le desfășura cu un copil cu autism.
În 2006, Antonela era în anul II la Facultatea de Psihologie și Științele Educației și avea elanul și curiozitatea începătorului. Lucra deja individual cu copii cu autism, la ei acasă. A ales acest drum pentru că profesorii le-au spus, ei și colegilor, că e nevoie de terapeuți în domeniu, care abia atunci se dezvolta. Autismul era rar și abia se deschideau primele centre și cabinete de intervenții dedicate.
În 2008, când a terminat facultatea, s-a angajat la Fundația Copii în Dificultate, care oferea, în cadrul Școlii Gimnaziale Speciale pentru Surzi nr. 1, terapii individuale pentru cei cu autism. După un an, a rămas profesoară în școală și, împreună cu o fostă colegă de facultate, au preluat primele clase de elevi care sufereau de această tulburare.
Cinci ani mai târziu a înființat, în calitate de președinte, alături de alți patru colegi din școală, Asociația pentru Motivație în Psihoeducație, ca să strângă fonduri pentru amenajarea unor clase, dar și pentru evenimentele mari din an și zilele de naștere ale copiilor, pe care le serbează întotdeauna la școală.
Se împărțea între terapiile individuale, activitatea la ONG și școală și lucra uneori chiar și 13 ore pe zi. Până a intrat în burnout. Nu putea să doarmă, în ciuda faptului că era extrem de obosită. Abia atunci a înțeles avertizarea din facultate a logopedei.
În școlile de masă, terapiile individuale sunt coordonate de logoped, care se ocupă de dezvoltarea limbajului și de îmbunătățirea abilităților de comunicare.
În școlile speciale, expertul responsabil de terapiile individuale este psihopedagogul, cum este Antonela, și țintește cinci arii: cogniție, limbaj, autonomie personală, socializare și motricitate. Obiectivul principal este atingerea celui mai înalt grad de independență al copilului care îi permite îmbunătățirea calității vieții lui și a familiei. La modul ideal, integrarea în societate.
Succesul este definit diferit aici: dacă elevii reușesc să țină un creion în mână, dacă învață să scrie cinci litere într-un semestru, dacă răspund singuri în propoziții cu sens, dacă țin minte numărul tramvaiului cu care îi conduce mama acasă, dacă se pot îmbrăca singuri sau dacă, în momentele de frustrare, reușesc să nu arunce cu obiecte sau să rupă masa.
„Dacă n-ai răbdare să rămâi tu, ca profesor, în procesul ăla”, spune Antonela, „oricât de dificil ar fi, cu niște activități care pentru unii profesori din învățământul de masă sunt foarte plictisitoare și repetitive, să te bucuri de fiecare rezultat, nu prea poți să faci parte din povestea copilului”.
Mulți profesori sau terapeuți – unii dintre ei, foști colegi de facultate pe care ea i-a convins să vină în școală – n-au rezistat. Însă 16 dintre ei colaborează cu Asociația pentru Motivație în Psihoeducație, unde desfășoară terapii pentru copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), ore de consiliere a părinților, activități de gătit sau de dans pentru copii cu nivel asemănător.
Ea a rămas în Școala Specială pentru Surzi, pentru că a văzut rezultatele și a înțeles ce impact pot avea tehnicile pe care le aplica.
De pildă, a lucrat cu un copil de doi ani, cu autism, care avea un ritm de învățare foarte lent. A început prin a-l ghida să-i imite gesturile, iar după un an a putut să traseze o linie, să se încalțe și să mănânce singur cu lingura. În câțiva ani, repeta frazele după Antonela și își spunea nevoile. A devenit independent la nivelul casei lui, ceea ce a fost o mare reușită.
Dacă, atunci când era în facultate, era diagnosticat un caz de autism la 1.000 de nașteri, acum este unul la 36. În Școala Specială pentru Surzi sunt 130 de elevi cu diferite afecțiuni și nouă psihopedagogi. Pentru că nu vin mulți profesori în astfel de școli, Antonela predă acum și limba engleză. A mai predat și limba română, geografie, istorie și chimie și a trebuit să învețe ea întâi lecțiile. Apoi, pentru că programa școlară este ca cea din școlile de masă, a trebuit să adapteze conținutul, să fie mult mai simplu, astfel încât să fie pe înțelesul elevilor.
În terapiile individuale are elevi atât de la clasele a III-a, cât și de la a IX-a (uneori lucrează cu doi copii în același timp). Antonela le face tuturor o evaluare, apoi ține cont de programa pe care profesorii o aplică la clasă și de cerințele familiei pentru întărirea anumitor abilități, dacă ele există, și creează un plan de lucru personalizat pentru fiecare copil.
„Dacă-l cunoști foarte bine, știi cam care îi este limita și cum arată o situație foarte dificilă”, spune ea. „Încerci, pe cât posibil, nici să nu fie într-un confort permanent neapărat, că nu mai progresează. Să fie fix la limita aia în care și învață ceva, dar se simte și suficient de bine încât să vină în continuare în terapiile individuale.”
În sala ei, un fost cabinet metodic amenajat acum colorat, prin fondurile primite de Asociație, Antonela are un arsenal de instrumente cu care să le capteze atenția copiilor. Zeci de jocuri educative, creioane colorate, nisip kinetic, jucării. Cu unii copii poate să lucreze chiar și 50 de minute, pe când alții abia își pot menține concentrarea pentru 15 minute și au nevoie de pauze dese.
Atunci, îi lasă să-și aleagă cu ce vor să se joace câteva minute. Pot să facă baloane de săpun, să sufle într-o morișcă, să plimbe mașinuțe, să umple conuri de înghețată cu nisip kinetic. Apoi îi aduce din nou în activitate. Le vorbește blând, îi mângâie pe mâini când se încurcă și îi îndeamnă să repete prin: „Mai bine?”, bate palma cu ei când răspund corect și spune: „Bravo! Ai fost foarte atent!”.
Când copiii devin prea absorbiți de joaca din pauză, îi anunță că setează alarma pentru cinci minute, apoi se întorc la activitate. Iar elevii respectă înțelegerea întocmai. Dacă unii devin frustrați, furioși sau chiar agresivi, pentru că pot avea reacții neașteptate și pentru că nu știu să-și gestioneze forța, îi invită dincolo de un perete fals care imită zidul unui castel, unde sunt câteva elemente senzoriale care îi pot liniști: mingi de yoga, saltea, trambulină, chiar și o perie.
Pentru că în acest domeniu evoluează constant intervențiile asupra copiilor, dar și procesul de diagnoză, Antonela participă anual la cel puțin trei conferințe mari, plus alte workshopuri. Un diagnostic greșit poate duce la o terapie ineficientă, deci obiectivul de a-i face pe copii autonomi eșuează.
„Nu-ți permiți să nu știi ce faci în clasă sau în cabinet cu ei.”
Își amintește de o fetiță care avea crize atât de puternice de anxietate, încât inițial a crezut că va fi un caz foarte complicat și n-a avut prea mari așteptări. Însă a lucrat cu ea cu răbdare, încă de la grădiniță, procesul a fost continuat de mama acasă, iar fata, care are 17 ani, este acum olimpică la matematică.
„După ce am lucrat atât cu copiii cu autism, pentru că intervențiile sunt atât de complexe și de minuțioase, mi se pare că pot să le fac pe toate”, spune Antonela, care, la 37 de ani, a adunat 17 ani de experiență. „Ajutorul în cazul unui copil dislexic sau pentru corectarea limbajului mi se par floare la ureche.”
În acești ani a ajutat-o și formarea în psihoterapie, pe care a urmat-o ca să-i sprijine pe părinți, dar în care a găsit și ea instrumente utile, terapia personală și dezvoltarea personală continuă, prin care și-a construit reziliența.
Acum lucrează opt ore pe zi, indiferent că le alocă activităților de la școală sau de la Asociație, are grijă să ia pauze de respirat aer curat, să bea apă, să-și respecte weekendurile și vacanțele. E mult mai prezentă în relațiile din afara muncii și de acolo își ia energia de care are nevoie în interacțiunile cu copiii care îi sunt atât de dragi.
„Mi-am dezvoltat foarte mult felul în care gândesc, în care personalizez fiecare intervenție. Și pe plan intern am dezvoltat o răbdare, o compasiune și o viziune asupra lucrurilor pe care nu știu dacă aș fi putut să le am în mine în alt mod.”
Text de Oana Racheleanu
Editor: Lavinia Gliga
Foto de Doria Drăgușin
Premiu susţinut în 2024 de Google România, partener al Galei MERITO.