O cancelarie deschisă – Antoneta Împușcatu, director şi profesoară de Fizică-Chimie-Biologie, Școala Gimnazială „Ion Creangă”, sat I.C. Brătianu, jud. Tulcea – primul Director MERITO

O cancelarie deschisă

„Eu știu și ce a mâncat un elev, și de ce l-a durut capul, pe când într-o școală mare nu știu dacă aș reuși să-i văd pe toți copiii într-o zi.”

Într-o clasă goală, cu o sobă de teracotă cafenie, Antoneta Împușcatu citește hotărâri ale Consiliului de Administrație, să fie sigură că a aprobat lista cu opționalele disponibile anul următor. În jumătate de oră, la 12:00, are întâlnire cu părinții, ca să le aleagă împreună, căci pregătește de-acum schemele orare. Pe gulerul stâng al cămășii grena are o broșă cu steagul României, cumpărată de la Casa Memorială „Ciprian Porumbescu” din Bucovina, iar rujul și ochelarii cu rame negre îi scot în evidență vârsta, căci, spune ea, înălțimea de 1 metru și 53 de centimetri nu prea o avantajează. Câteodată, elevii o strigă Toni, în special cei de I-IV, însă nu o deranjează.

După ședință va trimite rapoarte la inspectorat; va transmite că nu sunt cazuri de gripă sau viroze și că Direcția de Sănătate Publică n-a găsit nereguli după cel mai recent control. Va face ea asta pentru că e 14 februarie, zi de salarii, iar secretara e ocupată. De dimineață a vorbit cu „domnii de serviciu” despre reparațiile din clădire – iarna asta au schimbat o ușă și niște geamuri, căci se uscase tâmplăria.

Antoneta Împușcatu („Toni”) a împlinit 53 de ani pe 12 februarie și, din 1995, e directoarea Școlii Gimnaziale „Ion Creangă” din satul I.C. Brătianu din județul Tulcea. Sunt cam 24 de ani de când, de luni până vineri, la ora 7:00, trece Dunărea cu bacul de la Galați, unde locuiește, spre satul tulcean, și înapoi seara. Uneori cu vestă de salvare. S-a atașat de oameni și se bucură că îi vede crescând pe copiii foștilor ei elevi, care ajung apoi să învețe în școala ei. De asta nu și-a dorit să caute un alt loc de muncă.„Aici, eu știu și ce a mâncat un elev, și de ce l-a durut capul, pe când într-o școală mare nu știu dacă aș reuși să-i văd pe toți copiii într-o zi”, spune ea.

A predat aici fizica și chimia la clasele V-VIII din 1991, până într-o dimineață de vară din ’95, când fosta directoare a trimis-o la Inspectoratul Școlar din Tulcea, fără să-i explice de ce. Acolo, la 29 de ani, a aflat că din toamnă va prelua conducerea școlii și s-a mirat, pentru că avea colegi mai în vârstă, deci cu mai multă experiență. Dar a acceptat propunerea. „Aveam verticalitate în decizii, deși eram tânără. Eram meticuloasă la documente, trăgeam o linie roșie dreaptă sub fiecare titlu, îmi plăcea ordinea, să aibă etichetă ustensilele.” Așa își explică numirea. În septembrie, la deschidere, n-a putut să ia cuvântul. Le-a făcut urări profesorilor și elevilor pentru noul an școlar și și-a lăsat colegii să vorbească.

Născută în 1966, în comuna Cerna din județul Tulcea, la 50 de kilometri de I.C. Brătianu, Antoneta a crescut într-o familie cu șase copii. Mama era de origine aromână și tatăl român. Ea terminase șapte clase și îi plăcea să citească: avea abonament la ziarul Scânteia și la revista Femeia și seara obișnuia să-i asculte pe copii la teme. Era casnică, iar tatăl era tractorist cu drept de conducere pe drumuri publice – ­­aducea materiale din afara localității pentru CAP.

În școala generală, Toni n-a avut materii preferate. I-au făcut cu ochiul fizica și chimia când era elevă la Liceul Industrial din Măcin, unde și-a luat diploma de strungar în 1984. După asta, a dat admitere la Facultatea de Chimie și Fizică a Universității din București și s-a obișnuit îndată în Capitală. Locuia la cămin cu patru foste colege de liceu, avea bursă, îi plăcea să stea până seara în laborator să facă experimente, mergea la film și la teatru. A terminat șefă de promoție în 1988 și a avut dreptul să aleagă unde să predea. S-a dus în Piatra Neamț, căci era „cel mai drept drum” spre Galați, unde locuia soțul ei, inginer în construcții de mașini. După Revoluție, când a cumpărat el o casă, s-a stabilit și ea acolo.

N-a găsit niciun post în Galați, iar odată ce s-a împrietenit cu școala și cu satul I.C. Brătianu, nici nu și-a mai dorit să caute în altă parte. „Mi-a plăcut că fiecare om din sat avea o poveste. M-am legat și de oamenii de serviciu. Doamna Meti, cum îi spuneam noi, profesorii, ne aștepta cu un ceai fierbinte când gerurile erau năprasnice și treceam Dunărea”, spune profesoara. (Iarna, i se mai alătură bacului un împingător cu lame, ca să spargă gheața, dar călătoria nu e periculoasă și nu s-a întâmplat să lipsească de la școală din cauza vremii.)

În plus, nu era ca în școala din Piatra Neamț, unde lucrau 50 de profesori și învățători și nu se cunoșteau toți între ei. „Aici ne știm poveștile. Avem și bucurii, și tristeți comune.” A ales școala asta pentru că făcea 25 de minute pe jos de acasă până la bac și cam atât i-ar fi luat și drumul către un mijloc de transport care s-o ducă la satele de lângă oraș, dacă ar fi insistat să rămână în Galați.

După ce a devenit directoare, a învățat să-și împartă timpul între noile responsabilități și predare. După ce termina orele – atunci avea zece pe săptămână, acum are opt, pentru că sunt 100 de elevi, față de peste 300, în trecut, iar un număr mai mic de copii înseamnă mai puține ore – nu pleca niciodată imediat acasă. Își făcea o listă de priorități, în funcție de termenul limită pe care trebuia să-l respecte și stabilea ce putea să termine de acasă: de exemplu, procese verbale, dar nu situații statistice, căci n-avea acces la documentele școlare. Lucra și sâmbăta, ceea ce încă mai face uneori. Sau seara, în timpul săptămânii, după cină. Atunci avea timp în weekend, când cei doi copii erau la cursurile de dans sportiv. Fiul are astăzi 29 de ani și e antrenor de dans sportiv la Iași, iar nepoata, pe care a luat-o în familie când era în clasa I, are 30 de ani, a terminat germană-engleză la Facultatea de Limbi Străine și e și ea antrenoare de dans sportiv în Germania.

La școală, și-a pus în minte să aibă încredere în oamenii din jurul ei. „Înainte de a fi într-o relație de subordonare, am rămas într-o relație de prietenie și ajutor reciproc”, spune directoarea. Încă din primul an le-a propus colegilor să renunțe la cancelarie, să o transforme în bibliotecă și să așeze o masă mare rotundă într-un hol deschis și elevilor. „Trec pe lângă noi, ne dăm bună dimineața. E un loc prietenos.” Ceilalți au fost de acord de la început.

Școala are două corpuri de clădire: unul pentru elevii de I-IV, vechi din 1938 și renovat în 2008, unde se află cancelaria improvizată și laboratorul de chimie, și unul din 2004, cu clasele V-VIII și laboratorul de informatică.

În ’96, după ce a obținut o sponsorizare, a forat în curtea școlii un puț de 40 de metri și așa a tras apă. (În sat s-a întâmplat abia în 2015.) Între timp, a pus gresie și faianță în toaletele din curte, aflate la 20 de metri de săli.

Aici, la I. C. Brătianu, a învățat să folosească și mașina de scris, la care redacta procese verbale, rapoarte ale comisiilor, proiecte de lecție și fișe de lucru. A primit cinci calculatoare abia în 2000 de la mama unui fost elev al școlii, pictor, care a murit în 2001 (directoarea și alți profesori, mai rar femeile de serviciu, au grijă să fie curățenie în casa memorială de peste drum, acum, că mama lui locuiește în Austria). Alte cinci laptopuri le-au câștigat la un concurs al Ateliere fără Frontiere. În prezent au 15 calculatoare și patru laptopuri. Inspectoratul Școlar i-a ajutat cu accesul la internet.

Antoneta n-a avut treabă cu politica, însă pentru inspectori n-a contat. „Când le-am expus o problemă, nu a fost persoană, indiferent de culoarea politică, să nu mă ajute”, spune ea. De exemplu, când în 2004 în școala veche se crăpau pereții și curgea apă înăuntru, inspectoratul a ajutat-o să ridice corpul nou și să-l consolideze pe cel vechi. Banii de la Guvern și de la Primărie rezolvă însă doar problemele de bază: lemne – au o centrală pe lemn și sobe de teracotă –, curent electric, materiale de dezinfecție pentru grupurile sanitare. Nu-și permit să plătească o firmă, să-i ajute măcar cu o curățenie generală pe an, așa că se descurcă cu cele două femei de serviciu.

Dacă ar exista un buget mai mare, ar instala și un sistem de supraveghere video în curte, pentru că nu au deloc pază, și ar cumpăra un videoproiector pentru fiecare clasă. Acum au doar două. Primăria e săracă, spune Toni. „Avem și străzi neasfaltate, cu trotuare stricate, cu noroi. Când plouă, copiii vin la școală cu cizmulițe de cauciuc, le lasă în punguță la ușă și se schimbă cu încălțăminte curată.”

Ea crede că schimbarea unui director într-o școală, fără certuri, ar putea fi benefică. „Ne-am obișnuit unii cu alții și un alt director poate că vede lucrurile mai bine decât mine. Faptul că sunt atât de multe hârtii a descurajat în general oamenii.” A făcut și un curs de formare în management educațional în 2000 (a învățat să se organizeze și să despartă documentele de dezvoltarea instituțională, de cele care țineau de aspecte financiare), iar în 2004 și-a plătit în rate un masterat în management educațional la Galați, după care s-a înscris în Registrul Național al Experților.

Acum predă fizică și chimie la gimnaziu. Pentru că sunt sub 12 copii într-o clasă, predarea se face simultan, adică învață a V-a cu a VII-a și a VI-a cu a VIII-a. Și-a luat momentan șase ore de chimie și la liceul din comuna Luncavița. (Ca directoare, norma ei la școală este de opt, iar anul trecut și-a făcut dosar de completare la liceu, ca să existe o siguranță, dacă nu va mai avea actuala funcție. Dacă s-ar întâmpla asta, ar mai lua încă patru ore acolo, să aibă 18 în total, cât se cere.)

Își face planuri din timp. A mai absolvit două facultăți: de biologie și informatică, la Galați, la Universitatea Dunărea de Jos. Prima, în caz că la un moment dat se vor studia științele împreună – în loc de chimie, fizică și biologie separat –, a doua – pentru că simțea că o depășea tehnologia.

Într-o zi, cu niște bile argintii cât o nucă, le-a vorbit elevilor de-a VII-a despre energia cinetică. Copiii le-au așezat pe-o bancă în clasă (încă n-au laborator de fizică amenajat), s-au adunat în jurul ei și le-au împins, ca să se lovească de alte bile. „Cât se deplasează a doua bilă față de prima?”, i-a întreabat. „Se mișcă mai încet”, „Are viteza mai mică”, au răspuns aceștia. Apoi au povestit despre când au jucat biliard și așa au făcut legătura cu viața de zi cu zi. „E mai simplu pentru mine, pentru că nu mai avem generații de copii care să citească și să memoreze”, spune ea. „Ne adaptăm generațiilor de copii care trebuie să vadă, să pună mâna.” Pârghia, de exemplu, o predă în balansoar, în curte, iar la teste le dă exerciții despre lumea în care trăiesc: „De ce se usucă rufele mai repede vara decât iarna?”.

Satisfacția apare mai ales când se întâlnește cu foști elevi, liceeni sau studenți. Majoritatea pleacă la Liceul Tehnologic de Marină din Galați și în primul semestru dintr-a a IX-a o vizitează, povestesc cum le merge și mai împrumută materiale de la bibliotecă. „Dimineața, când îți vezi copiii plecând la liceu, este o mare bucurie”, spune Antoneta Împușcatu. „Noi, profesorii, venim spre școală, iar ei se duc spre bac, să treacă Dunărea, la Galați.”

Text de Medeea Stan

Foto: Doria Drăguşin

Începând cu Gala MERITO 2019, acordăm atenţia bine meritată şi managementului şcolar, atât de important în construirea unei culturi organizaţionale performante în Şcoală şi în atragerea comunităţii locale în jurul acesteia. Împreună cu Fundaţia eMag, premiem primul Director MERITO, dintre managerii educaţionali valoroşi ai României.