Educatorul de oameni
„Eu încerc să fiu genul de om exact cum aș vrea să îi văd pe ei devenind la final. Să fiu uman, cald, serios, interesat de ce fac. Să fiu un soi de exemplu viu că se poate.”
Doru Căstăian intră în clasa a V-a B de la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați cu mâinile pline: laptopul, proiectorul și prelungitorul, aduse de acasă, catalogul și o pungă de baloane gata umflate. Are 39 de ani abia împliniți și poartă cămașă gri cu dungi subțiri, albe, blugi și ochelari de vedere.
În timp ce instalează proiectorul, ascultă tema pe care cei 17 elevi au avut-o la cultură civică: să găsească trei stereotipuri. Le reamintește o scurtă definiție – „idei pe care nu le-am verificat niciodată” – iar copiii citesc din caiete: „Săracii sunt leneși”, „Câinii maidanezi sunt periculoși”, „Oamenii de la țară nu au școală”.
Le comentează împreună, apoi profesorul împarte elevii în cinci grupuri. Fiecare grup își alege câte un balon colorat, le sparg la semnul profesorului, iar în interior găsesc câte două propoziții. Trebuie să identifice stereotipul.
„Noi am avut pe bilețele «Străinii trebuie evitați» și «Străinii pot fi interesanți»”, citește o fetiță. „Eu cred că stereotipul este că străinii pot fi interesanți, pentru că de fapt nu sunt și nu trebuie să avem încredere în ei, pentru că ne vor răul”.
Mai mulți elevi aduc contraargumente, o fată ridică tonul: „Știi tu? Ai pățit tu?”, iar profesorul trece la următorul grup ca să liniștească apele.
Profesor de științe socio-umane, Doru Căstăian predă pentru prima dată la clasele de a V-a și spune că este cea mai mare provocare din toată cariera sade 15 ani. „Sunt ca benzina, e o adevărată artă să îi ții atenți mai mult de cinci minute.”
Fotbalist de performanță, tatăl lui Căstăian a ajuns în deplasare de la Ocna Mureș, județul Alba, tocmai la Galați. Aici a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, iar familia a prins rădăcini în orașul de pe malul Dunării. Doru povestește că a crescut într-o casă cu multe cărți, pe care le-a folosit în toate felurile: „Îmi făceam construcții, porți de fotbal, garaj, inclusiv am mâncat una când eram bebeluș”. La opt ani citea Joc secund, a lui Ion Barbu, din care spune că nu înțelegea nimic, dar era fascinat de cum sunau cuvintele.
Cu mama farmacistă, Doru a fost aplecat de mic și spre știință, așa că a ales un liceu de biologie-chimie, secția uman. Citea din ce în ce mai multă literatură și, ca s-o înțeleagă, a făcut un pas și spre filosofie. Alegea cărțile intuitiv, „mai mult neînțelegând decât înțelegând”, și se încăpățâna să citească autori despre care și-a dat seama mai târziu că erau dificili. „Îmi dădea și un sentiment că sunt special, că sunt ăla care citește filosofie. Începusem să am și ceva succes la colegi prin liceu: «Bă, tipul ăla e deștept, du-te și vorbește cu el»”.
Deși în toți anii de liceu a mers la Olimpiada Județeană de Română, iar în clasa a XII-a a obținut chiar și o mențiune la Națională, în ultimul semestru al clasei a XI-a a decis să nu dea la Litere, ci la Filosofie, la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj.
„Mi-am zis eu că fiind la Filosofie, o să am întotdeauna acces la literatură. Invers, nu funcționează așa. Adesea, la filologi se vede lipsa de cultură filosofică, mai rar invers.”
În 2003, după facultate și masterat, s-a întors în orașul natal, unde îl aștepta și cea care i-a devenit soție, și a ales Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”, unde era singura catedră de științe socio-umane care putea fi titularizată.
Doru își amintește că prima dată când a intrat la clasă, îi tremura mâna pe clanță. Avea 23 de ani și jumătate, iar unii dintre elevi aveau chiar și 19 ani. „Cum îi fac eu pe ăștia să mă asculte?”, se întreba. Își amintește că mai nimeni nu îl lua în serios, pentru că profesorii de socio-umane erau de regulă suplinitori și nu stăteau mai mult de un an.
Găsea clase doar cu câte cinci elevi, pentru că profesorii îi luau la ateliere, iar când reușea să țină ora, erau de nestăpânit. A început să pună absențe și, după o oră dificilă, în care un elev i-a spus că el nu s-ar agita atât pentru banii pe care îi primește, i-a oprit pe cei care au deranjat ora, pentru o discuție. Le-a explicat pe un ton calm că este la început și că are nevoie de ajutorul lor, să păstreze ordinea. Așa i-a câștigat ca aliați.
Cu clasa a V-a e altă poveste. Trebuie să aibă mare grijă ce cuvinte folosește – de exemplu, dacă spune că ceva e „pilaf”, copiii o vor lua literal. Cumva, cei de la V B l-au făcut ora trecută să le promită că le aduce pilaf gătit de el, așa că la un moment dat se aud niște voci: „Domnuuu’, azi trebuia să ne aduceți pilaf!”. Profesorul moderează discuțiile despre preconcepții, transpiră, își dă ochelarii jos și își șterge fruntea cu dosul palmei. „Da, știu, amintiți-mi cu o zi înainte pe Facebook.”
Pentru că a crescut într-un regim în care se folosea violența verbală și fizică, e foarte atent să nu jignească, nici măcar involuntar, și caută să aibă o atitudine echilibrată: „Toată șmecheria e să reușești să nu fii nici milităros, că îi închizi complet, dar să nu fii nici complet lax, că ți se urcă în cap. E aproape un exercițiu de yoga să menții un echilibru între autoritate și libertate”.
La ore, vizionează împreună cu elevii filme, pe care apoi le comentează, ascultă concerte, joacă Fazan și Flori, fete sau băieți pe diferite teme, merge cu copiii în parc și dezbat subiecte legate de filosofie sau psihologie.
Astăzi, le proiectează un filmuleț în care o vloggeriță dă exemple de prejudecăți. Cei 17 elevi râd și comentează pe fundal. Apoi, le dă o temă despre cum stereotipurile pot produce suferință: „Cinci minute să gândiți, cinci secunde să scrieți”.
„Toate școlile antice de filosofie aveau exerciții, rutină”, spune el. „Aveau partea asta de creare de șanț, de efort.”
E de părere că profesorii ar trebui să-și influențeze elevii, să-i îndrepte pe drumul lor, fără ca asta să fie ceva extraordinar. „Mai trist e când se întâmplă invers, când profesorii reușesc să îndepărteze niște copii de pe niște posibile drumuri.” Își amintește că a așteptat cu sufletul la gură să înceapă chimia la școală, având chiar un mini-laborator acasă, cu eprubete și pahare Berzelius, aduse de mama sa. Însă stilul milităresc al profesoarei a spulberat tot.
„Trebuie să faci în așa fel încât să pui acolo o scânteie”, spune el. „De unii se prinde, de alții, nu. Unii vor rămâne doar cu amintiri plăcute de la ore, alții vor rămâne cu niște informații.”
Spune că în jur de 30 de foști elevi i-au spus în mod direct: „Am făcut filosofie sau psihologie pentru că m-am întâlnit cu mata”.
Poliana Ortansa Radu a absolvit liceul acum 11 ani. E psiholog și psihoterapeut și spune că alegerea acestui drum i se datorează lui. „E omul care vede sufletul și asta m-a învățat și pe mine. Să trec de etichete și de opinii personale. Pe mine m-au făcut un om mai bun lecțiile lui, răbdarea lui, modul în care vede omul și îl ascultă fără să-l judece. În liceu eram la secția de Arhitectură și voiam să merg pe renovări. Acum renovez suflete.”
În timpul liber, Doru scrie cronici de carte – a fost apreciat chiar și de Gabriel Liiceanu și de Mircea Cărtărescu – și participă la acțiunile Asociației „Galați, orașul meu”, unde este co-fondator. De pildă, acum doi ani, în jur de 30 de membri au organizat un protest prin care au atras atenția că orașul lor nu avea niciun cinematograf. Așezați pe scaune, au mâncat popcorn și au băut suc, în timp ce priveau la un perete al fostului Cinematograf Țiglina. Acum, Galațiul are două cinematografe și datorită lor.
Și, când trebuie să se țină de o promisiune, gătește. Peste o săptămână, Doru a primit un mesaj pe Messenger: „Domnu’, să nu uitați că mâine trebuie să ne aduceți pilaf”. A doua zi, a intrat la a V-a B cu o caserolă mare de pilaf cu rozmarin și curry, din care unii au mâncat câte patru porții.
„Eu încerc să fiu genul de om exact cum aș vrea să îi văd pe ei devenind la final. Să fiu uman, cald, serios, interesat de ce fac. Să fiu un soi de exemplu viu că se poate.”
Text de Oana Racheleanu
Foto de Doria Drăgușin
*Din septembrie 2020, Doru Căstăian este şi formator şi metodist, în cadrul Casei Corpului Didactic Galaţi.
2 Comments
Un fel de super om
În legătură cu apariţia volumului „Povestea filosofiei” de Will Durant consider că toată lumea este, realmente, mulţumită: editura că traduce în româneşte – după aproape 100 de ani – o asemenea carte, de o valoare inestimabilă, găsind un traducător excelent (dl. Doru Căstăian), traducătorul însuşi, care a putut lua cunoştinţă de o capodoperă a filosofiei şi cititorul care a aşteptat nerăbdător această apariţie, fiind fermecat de modul de a gândi al lui Will Durant şi de stilul său scriitoricesc. Felicit din toată inima editura şi traducătorul. Gh. Ştefănescu (79) – medic primar veterinar, Piteşti.
P.S. Editura „Prietenii cărţii” – desfiinţată acum 15 – 17 ani – a scos 34 de volume din monumentala lucrare a soţilor Durant „Civilizaţii istorisite. Nu ştiu dacă a reuşit să traducă întreaga lucrare. Mă pot informa pe Google, dar prefer să vă întreb pe dvs. Poate vă asumaţi dvs acest risc, dar mi se pare că editura „Prietenii cărţii” a dat faliment din cauze multiple: cumpărători puţini, preţuri mici la vânzare, costuri mari la tipărire şi difuzare etc.
Vă urez toate cele bune ! Acelaşi