Religia și filosofia, de mână – Laura Stifter, profesoară de Religie şi Ştiinţe Socio-Umane, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti – Profesor MERITO 2021

Religia și filosofia, de mână

„Profesorul este ca un frate mai mare, care le creează elevilor cadrul favorabil pentru a se descoperi pe ei. Între elevi și profesor ar trebui să fie o relație de parteneriat, de căutare, de cunoaștere.”

BIO: Laura Stifter are 29 de ani, este nevăzătoare, dar a studiat în învățământul de masă. A absolvit Facultatea de Teologie și Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, câte un masterat la ambele discipline, iar acum este doctorandă la Facultatea de Filosofie. E implicată în promovarea educației incluzive și caută să le dezvolte elevilor gândirea critică din ambele perspective, a religiei și a filosofiei.

Înainte să mă angajez în învățământ mi se spunea că ar trebui să îmi iau gândul de la visul de a fi profesoară, sau că cel mult o să lucrez într-o școală specială. Văd din naștere cu un singur ochi și foarte puțin, cam 1%. Văd culorile, anumite obstacole, dar dacă bate lumina altfel, s-ar putea să nu le mai văd. Sigur că m-am ambiționat și a fost foarte bine din prima clipă. 2018 a fost primul an de învățământ, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București, ca profesoară de religie și filosofie, iar din 2020 predau la Cuza.

Am preferat să lucrez în școli de masă tocmai pentru a încuraja și alți profesori și elevi nevăzători în ideea incluziunii. Îndrăzniți, că se poate! Veniți și voi să învățați în școli de masă, înscrieți-vă copiii sau angajați-vă dacă sunteți profesori, pentru că uite că se poate foarte bine!

Deși ambii părinți sunt economiști, pe mine m-a pasionat foarte mult încă din copilărie partea de uman. Când aveam vreo opt, nouă ani, o rugam pe mama să-mi citească viețile sfinților. Îmi plăcea foarte mult religia și spuneam, deși eram în școala primară, că o să fiu profesoară de religie. Bineînțeles că nimeni nu mă lua în serios pentru că eram foarte mică.

Părinții mei, văzând că mă atrag astfel de lecturi, mi-au cumpărat o mulțime de cărți în format audio – pe casete, cum era atunci. La începutul liceului deja am trecut la cărți teologice serioase – am citit Biblia în clasa a X-a. Îmi doream foarte mult să le împărtășesc tinerilor gânduri despre credință, să-i învăț despre Dumnezeu, și am mers la Facultatea de Teologie.

În timpul studenției m-am îndrăgostit și de filosofie, așa că m-am hotărât să urmez și această facultate. Acolo m-am specializat în filosofie morală și politică, pentru că intenționez să mă implic politic. Urmăresc incluziunea elevilor și profesorilor cu dizabilități vizuale în învățământul de masă, promovarea eticii și gândirii critice ca discipline școlare, legalizarea catalogului electronic, egalitate de șanse ale profesorilor – indiferent de vârstă.

Ambele domenii urmăresc căutarea adevărului, binelui, frumosului, pe căi diferite, dar complementare. Religia ne deschide perspectiva căutării lui Dumnezeu prin credință, deci pe o cale spirituală, iar filosofia, prin rațiune. De la teologie îmi iau bucuria credinței, a relației cu Dumnezeu, a iubirii față de el, iar din filosofie – curajul de a pune întrebări, de a explora lucruri care poate par de la sine înțelese, de a porni împreună cu elevii mei în labirintul căutărilor existențiale.

La Cuza predau numai religie, iar rolul acestei materii este de a-i ajuta pe elevi să își aleagă un sistem de valori, de convingeri. Este o oră în care elevii pot să își dezvolte foarte mult partea spirituală, psihologică, empatia față de semeni, gândirea critică, capacitatea de a analiza argumente, într-un mod similar cu orele de filosofie.

Ideal ar fi ca ora de religie să rămână opțională pentru că zona de credință, de relație cu divinitatea, de convingeri profunde, este una prin excelență a libertății. Și tot ideal ar fi ca predarea religiei să se facă între un mod pluriperspectivist – să li se prezinte mai multe religii, mai multe perspective diferite, și ei să poată alege.

Din păcate, școala românească este un sistem foarte tradițional, iar elevilor li se cere destul de puțin părerea. De aceea, pun foarte mult accentul pe metode deliberative, pe dezbatere, problematizare. Îmi doresc foarte mult să îi încurajez pe elevi să își exprime opiniile, să pună întrebări, să-și dezvolte gândirea critică.

Orele de religie încep cu o rugăciune, apoi le predau conținutul lecției, după care urmează partea de dezbatere, în care ei își exprimă opiniile, evaluăm împreună argumentele. De exemplu, discutăm dileme etice: ce faci dacă ai de ales într-o situație dificilă, între două opțiuni, ambele problematice din punct de vedere moral. Sunt dileme, de exemplu, legate de egalitate de șanse versus meritocrație: o familie are doi copii, unul supradotat, aproape geniu, iar celălalt cu dizabilități intelectuale. Ambii au nevoie de școli speciale – una în care cel supradotat s-ar dezvolta și una în care copilul cu dizabilități intelectuale ar avea unde să învețe să vorbească, să scrie și să citească, să învețe o meserie. Ambele școli sunt scumpe, părinții sunt săraci, astfel că trebuie să aleagă.

Să-și dea copilul supradotat la școală, ca el să-și dezvolte potențialul și astfel să ajute și alte persoane, societatea, sau să ducă mai degrabă copilul cu dizabilități, ca acesta să fie capabil să se descurce în viață pe cont propriu. Ce alegem într-o astfel de situație?

Elevii se împart în echipe și fiecare echipă susține câte una dintre opțiuni. În privința unor astfel de dileme nu există răspunsuri 100% corecte sau 100% greșite. Importantă este exersarea argumentării, făcând apel la principii etice, la consecințe, la tot ce ține de filosofia și teologia morală.

Profesorul este ca un frate mai mare care le creează elevilor cadrul favorabil pentru a se descoperi pe ei. Între elevi și profesor ar trebui să fie o relație de parteneriat, de căutare, de cunoaștere. Elevul să știe că oricând are o întrebare, o dorință de a înțelege un anumit lucru, se poate baza pe profesor, care îi este alături, și care nu îl judecă dur atunci când greșește.

Grație acestei abordări, întotdeauna m-am înțeles minunat cu elevii. Atât cu cei de la clasă, cât și cu cei cu care lucrez în proiectele de voluntariat, unde pregătesc elevi slab văzători și nevăzători din licee speciale pentru examenul de BAC la filosofie, sau cu cei care vin la clubul de dezbateri.

Mă mai implic și în activitatea Fundației Române pentru Persoane cu Handicap Vizual – Prietenii Nevăzătorilor, pe care părinții mei au înființat-o când eram copil. Acum este în curs de înființare o asociație pe care am fondat-o și care va avea scop educațional și incluziv. Se va numi Parrhesia, cuvânt în limba greacă care înseamnă libertate de exprimare.

Mi-ar plăcea mult să fiu dirigintă, dar mă împiedică faptul că n-a fost legalizat catalogul electronic, cu care aș putea lucra cu ajutorul softurilor audio. Dar așa, mai degrabă i-aș stresa pe colegi să-mi încheie situațiile. Anul acesta am predat la 18 clase – am trecut notele elevilor și absențele la mine în laptop, dar după aceea a trebuit să rog cei 18 diriginți să le treacă în catalogul fizic. O să mai aștept câțiva ani digitalizarea catalogului, timp în care o să și pun presiune pe autorități.

În rest, jobul mi-a fost afectat într-o foarte mică măsură, dar nu neapărat din cauza lipsei vederii, cât a accesibilizării. Provocarea este mereu la începutul unui an școlar, într-o unitate de învățământ nouă, până învăț clasele. Anul acesta m-a ajutat faptul că s-au desenat niște săgeți pe jos, ca să se evite contactul între elevi, și știu că atunci când apare săgeata înseamnă că acolo s-au terminat treptele și am ajuns la al doilea etaj.

Accesibilizarea clădirilor pentru persoane nevăzătoare n-ar fi costisitoare – o bandă în relief, o balustradă sau o rampă –, dar dacă nu ai avut niciodată angajați cu dizabilități, nici nu-ți trec prin minte aceste aspecte. Eu nu am întâlnit rea voință pe unde am lucrat, conducerea să nu vrea să facă școala mai accesibilă doar din principiu. Dar nici nu am cerut să se facă modificări pentru mine. Am zis să nu stresez oamenii, dacă tot reușesc să mă descurc și cu puținul de vedere pe care îl am. Dar m-ar ajuta.

Am avut însă momente de dezamăgire la adresa sistemului de învățământ din România și m-am gândit la tot felul de variante, inclusiv de a lucra în sistemul privat – păstrez în continuare ideea. M-a dezamăgit stilul acesta de a nu respecta continuitatea relației profesor – elev, dat fiind faptul că în fiecare an trebuie să te prezinți la examen. Chiar dacă iei note foarte mari, contractul de muncă pe care îl obții este de obicei pe perioadă determinată de un an. M-a întristat și atitudinea unor profesori care ar fi vrut să se permanentizeze școala online, părea că nu-i preocupă foarte tare interacțiunea fizică.

Relația cu elevii în primul rând mă motivează să rămân profesoară. De la ei îmi iau energia. Și îmi dau seama că asta este vocația mea și e cazul să mi-o asum în continuare.

*După un an marcat de distanțare, am ales pentru această ediție să spunem poveștile profesorilor MERITO prin vocea lor, pentru a vă permite să îi cunoașteți cât mai direct și personal.

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin