Laura Stifter, profesoară de Religie şi Ştiinţe Socio-Umane, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti – Profesor MERITO 2021
08/09/2021
Liviu Gelu Drăghici, profesor de Ştiinţe Economice, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Ploieşti – Profesor MERITO 2021
08/09/2021

Mihaela Bucşa, profesoară de Fizică, Şcoala Gimnazială Sânpetru, Braşov – Profesor MERITO 2021

E nevoie de un sat ca să educi un copil

„Școala în satele acestea trebuie să iasă dintre pereți, să meargă în sat unde sunt copiii, să-i învețe să scrie, să citească povești, să ducă cărți, să facă un pic de agitație pe tema educației. Copiii care se chinuie să supraviețuiască nu se simt bine nici acasă, nici la școală.”

BIO: Mihaela Bucșa, 40 de ani, a intrat în învățământ în 2018, prin programul Teach for Romania, după 15 ani de antreprenoriat. A absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București, profil fizică – chimie, Facultatea de Științe ale Comunicării și un masterat în economie la Academia de Studii Economice. Rolul de profesoară a dus-o în două școli de la sat, din lumi complet diferite.

Când am terminat facultatea, am fost așa de sigură că n-o să ajung niciodată în învățământ, încât nici nu m-am dus să iau diploma pentru modulul psiho-pedagogic. De fapt, nici angajată n-am fost decât doi ani, după facultate. În rest am fost antreprenor – sunt consultant pe finanțări nerambursabile și economie socială. Am recuperat diploma abia în 2018, când am intrat în învățământ prin programul Teach for Romania.

Trecuseră șase ani în care am tot încercat să ajut școala din ipostaza de părinte. Am înființat o asociație de părinți, am avut finanțări de 300.000 de euro pentru școala fiicei mele cea mare, făceam activități pentru 300 de copii pe an. Dar nu reușeam să producem schimbarea de care era nevoie în clasă și atunci am zis să încerc și altfel. Cumva a fost și nevoia mea de a vedea sistemul dinăuntru.

Era nevoie mare de profesori de fizică, cel puțin în județul Brașov – numai bine, că mie mi-a plăcut foarte tare acest obiect în școala generală și la liceu. Am ales școala din Crizbav și cea din Sânpetru – și s-au dovedit a fi două școli total diferite.

Sânpetru este comuna care cred că s-a dezvoltat cel mai tare în județul Brașov în ultimii 10 ani, a ajuns de la 3.000 de locuitori la 15.000. Înainte de pandemie noi aveam catalog electronic, tablete, laptopuri, ochelari VR, tabletă grafică, video-proiectoare interactive, tricouri de realitate augmentată cu care se învață anatomie, stație meteo, solar, imprimantă 3D, lucram deja pe platforme interactive. În 2020, am primit fonduri și am amenajat un laborator de științe în care avem și un robot de grădină și un robot umanoid.

În școală e o echipă foarte faină de profesori, care se implică. Eu am scris mare parte din proiecte doar pentru că știam cum se face asta. Cred că la Sânpetru e foarte mult de lucru pe deschis orizonturi, pe pregătit elevii pentru cariere noi și frumoase în tot ce ține de tehnologie, industrii creative. Să-i facem să fie curioși pe partea asta și să se dezvolte, să creadă că și ei pot.

În schimb, în Crizbav, un sat în care există școală de peste 100 de ani, dar 70% din oameni sunt analfabeți, lupta era să îi menținem pe elevi la școală – și să și învețe. Lipsesc foarte mult pentru că muncesc de mici, cu ziua. Sunt cumva obligați să facă asta – sunt familii numeroase, părinții nu au nicio calificare, nu au joburi. Și fac munci grele, la pădure, pe șantiere, la încărcat și descărcat cartofi. Le-ar fi mult mai ușor să meargă la școală, am avut chiar copii care veneau la școală să se odihnească, să stea și ei puțin liniștiți.

Oricât ar vrea profesorul, copilului nu-i stă capul la ce are de învățat și nici nu vede rostul. Îmi spuneau foarte clar: „Doamna, mie nu-mi trebuie, că eu nu mă duc mai departe. Eu trebuie să știu altele, eu trebuie să muncesc”. Și așa este, trebuie.

În această situație m-a ajutat experiența din antreprenoriat, care este despre rezolvarea de probleme. Cam 80% din ce am făcut la Crizbav a fost în sat, nu la școală. Începeam din februarie să umblu prin sat și să discut cu părinții să-și trimită copiii care erau a VIII-a mai departe la școală. În doi ani, cât am predat acolo și m-am ocupat de absolvenți, două fetițe au intrat la liceu și 40 de elevi, la școli profesionale. Anul acesta, în care n-am mai prins loc la Crizbav, fiind profesor suplinitor necalificat, s-au înscris numai trei elevi mai departe.

Părinții, care aveau cel mult patru clase, mă întrebau la ce le trebuie copiilor atâta școală. Nu au de unde să știe că școala îi ajută, trăiesc cu sentimentul că nu e pentru ei. Au și dreptate, pentru că sunt multe piedici, discriminarea există.

Am inventat la un moment dat o povestioară care a prins foarte bine. Într-o zi, umblând prin sat să văd pe cine mai reușesc să aduc la școală, să mai vorbesc cu părinții, l-am văzut pe un băiat din clasa la care eram dirigintă și care nu venea mai deloc la școală – aveam vreo șase copii în situația asta. Era cu tatăl lui pe casă, reparau acoperișul.

Atunci mi-a venit ideea că povestea asta cu școala e ca atunci când îți faci o casă. Îi pui fundația, dar nu poți să stai în ea – ăsta e învățământul primar. Îi faci pereții, dar tot nu poți să stai în ea – asta înseamnă gimnaziu. Ca să-ți folosească și să locuiești în ea, trebuie să-i pui și acoperișul. Asta ar însemna ceva ce te duce la o calificare, care îți dă un loc de muncă mai bine plătit.

Și le-a fost destul de simplu să înțeleagă, pentru că ei își construiesc singuri casele. A venit copilul la școală și, la sfârșitul anului, clasa la care eram dirigintă a fost singura fără abandon școlar. Chiar am reușit să terminăm cu abandon școlar negativ. Am început 15 și am terminat 16, pentru că a mai venit un elev după doi ani de abandon să termine școala.

Efortul nu a fost neapărat al meu, ci mai mult al lor. Eu mai mult decât să povestesc, să le explic, nu pot să fac. Partea grea o fac ei întotdeauna. Există în schimb realitatea că nu se punctează în marea fișă de evaluare a profesorilor contribuția la reducerea abandonului școlar, mersul în comunitate, lucratul cu părinții. În schimb se punctează diplome, hârtii.

Când s-a închis totul, ei au fost primii afectați, pentru că muncesc cu ziua. Asta înseamnă un sat izolat. Nu e decât la 25 de kilometri de Brașov, dar realitățile sunt cu totul altele. Când am ajuns prima dată acolo după debutul pandemiei, în aprilie, coborau de pe deal cu saci de urzici, de plăntuțe. Îmi spuneau părinții că au cules ce au găsit pe dealuri, în pădure, fierbeau și aia era mâncarea. Și că dacă se întâmpla iarna, mureau de foame. Doare, dar asta e realitatea. Unii zic: „Nu știe copilul, nu învață să meargă la liceu”. Contează foarte mult contextul. Sau: „Mamă, doi copii cu note peste cinci. Și restul ce-au făcut?”. Restul s-au luptat să supraviețuiască. Lupta pentru supraviețuire nu se punctează la Evaluarea Națională.

Nu am putut mereu să țin orele online din simplul motiv că exista o singură cartelă de telefon la o familie cu cinci, șase, șapte copii – iar cartela nu avea credit. Am strâns noi, profesorii, bani și am încărcat acele cartele, dar se terminau foarte repede. A fost o vânătoare de telefoane mai vechi, care stăteau nefolosite, ca să le dăm lor, și am avut și situații în care două familii foloseau același telefon. După ce terminam cu copiii unei familii, dădeau telefonul peste gard la vecinul ca să pot să lucrez și cu ceilalți.

Însă școala online ne-a oferit posibilitatea să invităm specialiști care altfel nu ar fi venit la Sânpetru sau la Crizbav. Am făcut webinarii cu invitați de la Agenția Spațială Europeană, care ne-au povestit despre extratereștri, cum s-a fotografiat gaura neagră și despre misiuni pe Marte. Un medic expert în ecografie ne-a vorbit de sunete și ultrasunete, un specialist în RMN ne-a povestit despre rezonanță magnetică.

Când mi-a fost greu, am zis că asta îmi demonstrează că am ales bine să fiu aici, că e nevoie de cineva care să încerce să rezolve aceste probleme. Și am ajuns la concluzia că dacă acolo se poate produce schimbare, oriunde se poate. Scuza că e sărăcie și nu avem resurse nu există.

La începutul activității mele în învățământ, am creat pagina de Facebook „Jurnal de fizică”, pentru că simțeam nevoia să spun părțile decente și civilizate ale poveștilor pe care le vedeam. Am solicitat acolo rechizite pentru 30 de copii și am primit pentru 500. De câte ori am cerut ceva – produse, resurse, fonduri pentru excursii, specialiști cu care să lucrăm –, am obținut mult mai mult. Există oameni care vor să ajute, chiar dacă nici nu știu unde e Crizbav.

Școala în satele acestea trebuie să iasă dintre pereți, să meargă în sat unde sunt copiii, să-i învețe să scrie, să citească povești, să ducă cărți, să facă un pic de agitație pe tema educației. Copiii care se chinuie să supraviețuiască nu se simt bine nici acasă, nici la școală. Dar dacă reușești să creezi la școală un spațiu în care ei se simt bine, vor veni pentru că vor să fie acolo. Iar profesorul trebuie să le fie mentor, să inspire copiii să fie curioși, să-și construiască viitorul pe curiozitatea aia, fără frică de eșec. Dacă creștem încet, încet comunitatea și soluțiile vor veni tot de acolo.

*După un an marcat de distanțare, am ales pentru această ediție să spunem poveștile profesorilor MERITO prin vocea lor, pentru a vă permite să îi cunoașteți cât mai direct și personal.

Text de Oana Racheleanu

Editor: Lavinia Gliga

Foto: Doria Drăgușin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *