Doamna cu roboțeii – Alina Hoară, învățătoare, Liceul de Artă, Sibiu – profesor MERITO 2019
13/03/2019
Copii mari – Adina Jurcă, profesoară pentru învăţământul preşcolar, Grădinița „Liviu Rebreanu”, Miercurea Ciuc – Educatoarea MERITO 2019
13/03/2019

Conspirația culturii – Anca Evelina Cîrligeanu, profesoară de Limba şi Literatura Română, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanţa – profesor MERITO 2019

Conspirația culturii

„Ce spun poate va părea orgolios, dar nu e așa. Trebuie să le spui lucruri interesante, provocatoare, neașteptate. Să-i faci să trăiască sincer starea de a întreba. Trebuie să practici maieutica lui Socrate: să nu le dai răspunsul, să le pui întrebările suplimentare să ajungă singuri la el. Nu știu dacă e vreun secret, multe lucruri se întâmplă spontan.”

Cam de două ori pe lună, duminica, mai mulți elevi ai Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța și profesoara Anca Evelina Cîrligeanu se strâng în cabinetul de limba română al școlii și discută, timp de trei-patru ore, despre o carte citită de toți pentru acea întâlnire. Clubul de Lectură al școlii a apărut prin 2013, la inițiativa a două eleve de a X-a. L-au numit împreună „Conspirația culturii”. „În loc să mergem la Biserică, venim la Clubul de Lectură”, spune adesea profesoara, adăugând că l-au înființat ca să dea o lovitură mortală mall-urilor și cluburilor de fițe. Prima carte despre care s-a discutat la club a fost Pentru cine bat clopotele, de Hemingway, iar cele mai recente, 1984, a lui Orwell și Pacientul englez de Michael Ondaatje.

În duminicile de club, spre 20 de elevi se prezintă cu cartea proaspăt citită și cu eventualele ei ecranizări văzute. Voluntarii responsabili de cârmuirea întâlnirii oferă informații despre contextul în care a fost scrisă și publicată, amintesc de eventuale interviuri cu autorii care pot completa lectura, și propun puncte de plecare pentru o discuție. Discută cu toții, spune Anca, pentru a descoperi adevărurile ascunse în cărți, din a căror varietate e mereu ceva profund de învățat despre oameni și despre sine.

Nelipsitul moment-surpriză al fiecărei întâlniri – întrebări trase din pălărie, o vânătoare de comori prin școală – lungește timpul petrecut împreună. La final, lumea se scobește prin buzunare după bani pentru fursecuri și ceai pentru următoarea întâlnire. Anca Cîrligeanu, care la cei aproape 55 de ani ai săi denotă genul acela de severitate pentru care mai târziu foștii elevi sunt ultra-recunoscători, râde amintindu-și de o echipă de responsabili care comandau de fiecare dată torturi tematice. Când au citit Flori pentru Algernon, au adus un tort cu labirinturi prin care rătăcea un șoricel.

Pentru a le arăta elevilor ei de ce e important să citească, Anca se întreabă, împreună cu ei, la ce e bună literatura. Îi îndeamnă să depășească prejudecata că ar fi doar un exercițiu artistic și le arată că ascunde mesaje esențializate despre experiențe umane, care apoi te ajută să înțelegi și să problematizezi în felul tău lumea. „Nu ai timp în viața reală să experimentezi atâtea situații și să vii în contact cu naturi atât de diverse ca cele despre care te instruiesc cărțile.”

Ce strivește marile opere studiate în școală, consideră ea, este avalanșa de clișee de care sunt înconjurate. „Cărțile astea devin o lectură împovărătoare pentru copii de foarte multe ori, pentru că sunt copleșite de afirmații simplificatoare.”

Așa că îi invită pe elevi să facă un pas în lateral. Când discută despre Lucian Blaga, le vorbește despre expresionism și despre criza de identitate a omului modern. Apoi îi provoacă: „Să vedem de unde vine. Și să vedem dacă are bătaie și către actualitatea noastră. Și să vedem de ce l-a părăsit omul pe Dumnezeu și ce efecte a avut această substituire a lui Dumnezeu cu Supraomul.”

„Copiii sunt foarte curioși atunci când deschizi contexte”, spune ea. „Și rezultatul cel mai bun, din punctul meu de vedere, e să vadă tabloul, să înțeleagă fenomenele, procesele, să le recunoască după aceea, să ajungă la niște instrumente de validare estetică. Cred că așa reușesc să-i conving pe unii dintre ei.”

Profesoara spune că nu crede în „declarațiile alea idiliste și sforăitoare cu vocația de dascăl”. În primul rând, detestă denumirea de „dascăl”, un termen de pe vremea când oamenii bisericii făceau și muncă de învățători, care i se pare încărcat de o melancolie plină de compasiune.

Fiică de învățătoare, a crescut în Darabani, un sat botoșănean de lângă granița cu Ucraina. A pasionat-o lectura de mică, scria poezii și picta, dar a fost și olimpică națională la chimie. „Adevăr grăind, nu voiam să mă fac profesor, ci arhitect”, spune. Neavând posibilitatea să vină la București, unde era singura facultate de profil pe atunci, a dat la Filologie, la Iași. Profesoratul, subliniază, nu a fost o alegere, ci un cumul de evenimente pe care a decis să le trateze cu maximă responsabilitate, străduindu-se să facă tot ce poate mai bine. „Nu prea cred în alinierea planetelor, mai degrabă cred că e ceva acolo care se naște în tine și despre care devii conștient la un moment dat.”

După absolvire, și-a urmat soțul la Năvodari, luând singurul post disponibil pe atunci în județ, la o școală de sat cu vreo 100 de copii. Descinderea acolo la începutul anului școlar e o scenă de film în care o femeie pe tocuri, într-un deux-pièces nou, coboară din tren ca să descopere că mica gară la care se aștepta uitându-se pe hartă e de fapt o haltă într-un lan de porumb. Anca și soțul ei au ajuns la școală cu un camion care transporta sfeclă și, în acel an de navete chinuitoare, a amenajat un cabinet de română și s-a străduit să fie cel mai bun profesor care putea fi în contextul dat.

Imediat după 1989, în Constanța s-a dat concurs pentru ocuparea posturilor de profesor din oraș, iar ea a obținut unul la Colegiul „Mihai Eminescu”. De peste 18 ani predă la „Mircea cel Bătrân”, un loc unde, spune ea, există o „rutină a performanței”.

În colegiu, weekendurile sunt presărate cu întâlniri ale puștilor pasionați de dansuri populare, șah, dezbateri, teatru, robotică, matematică, jurnalism, limbi străine și multe altele. Cunoscut mai degrabă pentru olimpicii săi la matematică, fizică sau chimie, liceul nu are o tradiție filologică, dar Anca a întâlnit aici copii competitivi, veșnic dornici de provocări noi, ceea ce i-a ușurat mult munca. „E o atmosferă de colaborare intelectuală în Mircea”, spune ea. „Și elevii sunt partenerii noștri și interlocutorii noștri, eu așa îi văd. Și îmi plac elevii curioși și care pun multe întrebări. Cei mai buni elevi ai mei sunt cei care pun întrebări grele.”

Dar cum le dai curajul să pună întrebări? „Ce spun poate va părea orgolios, dar nu e așa”, îmi spune. „Trebuie să le spui lucruri interesante, provocatoare, neașteptate. Să-i faci să trăiască sincer starea de a întreba. Trebuie să practici maieutica lui Socrate: să nu le dai răspunsul, să le pui întrebările suplimentare să ajungă singuri la el. Nu știu dacă e vreun secret, multe lucruri se întâmplă spontan.”

Profesoara Cîrligeanu detestă tipul acela de profesor care impune aprioric respect. Ține, în schimb, să stabilească de la început niște reguli de colaborare cu copiii – să contureze o disciplină a relației care să-i permită să construiască alături de ei, cu maxim de folos.

Acum are două clase de a IX-a (între care și cea cu 37 de copii la care este dirigintă), două clase de a X-a și una de a XII-a. Trece de la una la alta, de la o generație la alta, văzând cum totul se schimbă, în timp ce totul pare că rămâne la fel.

„Știți că noi nu terminăm niciodată liceul. Copiii noștri tot termină, noi rămânem mereu repetenți, o luăm de la capăt. Și, ca să poți să faci de atâtea ori liceul până când pensia te scoate până la urmă absolvent, trebuie să păstrezi un anume entuziasm. Nu știu de unde vine. Poate că rămâne acolo o latură copilăroasă. Ceva care face posibilă comunicarea cu copiii. De exemplu plăcerea de a face un lucru împreună.”

Anca își provoacă mereu elevii cu proiecte, convinsă că, dacă le deschizi copiilor zona de interes în care vor să se implice, fac lucruri extraordinare: ies filme în care transpun atmosfera sau starea de spirit dintr-o poezie, ies clipuri amuzante în care povestesc ce au descoperit documentându-se la Biblioteca Județeană despre școala de altădată, ies exerciții stilistice cu iz caragialesc, precum „Răcnetul Carpați lor” (sic!), o „foaie endependentă” de împărțit prin școală care „apare foarte rar”.

De multe ori, entuziasmul stârnit de aceste jocuri și ce rezultă din el o surprinde și pe ea. „Copiii, generic, sunt copii”, spune, „dar de fapt fiecare clasă e altfel, te stimulează altfel, vârfurile clasei sunt altfel, interacțiunea umană e mereu altfel și asta te ține în alertă”.

De-a lungul timpului, Anca a coordonat concursuri, anuare și reviste ale școlii, a organizat dezbateri, a evaluat manuale, a fost în consilii și comisii, a bifat cam toate lucrurile cu care se poate mândri un profesor, de la rezultate de excepție la olimpiade școlare, la zeci și zeci de elevi care iau 10 la Bac. Dar paginile lungi dintr-un CV profesional nu pot spune niciodată la fel de mult ca urmele pe care le lasă paginile unei cărți pe care un profesor te învață să iubești să o ții în mână, fără chiar ca tu să-ți dai seama cum și când o face.

„Dincolo de tot acest iureș al profesiei”, spune ea, „cu adevărat semnificative mi se par momentele în care un om care ți-a fost elev acum 20 de ani te sună pentru urări de Crăciun și-ți spune că-și mai amintește și acum o lecție despre Nichita Stănescu, sau un specialist în inginerie aerospațială pe care îl întâlnești pe stradă îți mulțumește că l-ai ajutat cândva să reflecteze mai adânc la condiția umană”.

Text de Gabriela Piţurlea

Foto: Doria Drăguşin

3 Comments

  1. Fane spune:

    Impresionat articolul, la fel si omul despre care se spun lucruri interesante!!! Felicitări doamnei profesoare!

  2. Roxana spune:

    Un om minumat care a inspirat generații de elevi!

  3. Filiza spune:

    Am terminat in 1998 liceul Mihai Eminescu si doamna Cirligeanu mi-a fost profesoara si diriginta. A fost cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodata. As vrea sa pot participa inca la cursurile dansei. Si la clubul de lectura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *