Andrada Mazilu (Sorca), învățătoare, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”, Timișoara – profesor MERITO 2019
13/03/2019
Alina Hoară, învățătoare, Liceul de Artă, Sibiu – profesor MERITO 2019
13/03/2019

Coziana Zaharia, învățătoare, Școala Gimnazială „Ionel Teodoreanu”, București – profesor MERITO 2019

Școala cu bucurie

„Nu cred nici în alternative, nu cred nici în școli catalogate de elită și de cartier, cred în om. Cred că oriunde ai fi, în orice sistem ai lucra, totul depinde de tine, învățător – dacă tu ai o gândire flexibilă, o mentalitate deschisă, dacă tu urmărești să dezvolți toate laturile personalității unui copil și să găsești valoare în el, să-i transmiți că e capabil. Orice copil trebuie să înțeleagă și trebuie să știe că este capabil.”

Prezența mea în clasa lor cu pereți verzi era clar elementul inedit al dimineții, așa că învățătoarea Coziana Zaharia și-a încurajat elevii să se întoarcă spre mine, necunoscuta aflată printre ei, și să-mi pună ce întrebări vor. De pe scăunelele așezate într-un cerc larg, curiozitățile au prins voci de copii de clasa a II-a:

– Cum vă cheamă?

– Care e culoarea dumneavoastră preferată?

– Care e numărul dumneavoastră norocos?

Tema săptămânii, declanșată de scurta mea apariție, fusese „Reporteri pentru o zi”. Copiii făcuseră interviuri scrise sau video: cu tata, despre pisici; cu bunica, despre cum era în tinerețe; cu femeia de serviciu a școlii, despre viața ei. La sfârșitul întâlnirii de dimineață, o miniatură de fată i-a luat doamnei învățătoare un interviu în fața clasei, punând întrebări nu tocmai ușoare, cum ar fi: „Dacă ați putea schimba ceva la noi, ce ați schimba?”.

E ceva obișnuit în universul pe care Zaharia l-a creat în cei 14 ani de când predă conform metodei alternative de educație Step by Step,la Școala Gimnazială „Ionel Teodoreanu” din București. Orice noutate este folosită ca prilej pentru a învăța ceva. Pe lângă asta, are grijă ca oamenii care trec prin clasă să lase ceva în urmă, fie că e vorba de masteranzii invitați, de la care copiii au învățat exerciții de mobilitate oculară sau de citire rapidă, sau de părinți.

Unul dintre principiile metodei Step, care presupune, printre altele, un program de opt ore în loc de patru, este acela de a avea părinții parteneri în procesul de învățare. Când Zaharia îi întreabă „Ce puteți să ne oferiți?”, nu se referă la bani sau obiecte, ci la experiența, cultura și abilitățile lor. O mamă casnică, sfiită de gândul că nu avea ce să le arate copiilor, a fost așezată pe „Scaunul Autorului”, de unde se spun toate poveștile, și îndemnată să vorbească despre viața din burta mamei și despre ce simțea.

Când copiii ar vrea să afle mai multe despre astronomie, să zicem, Zaharia îi roagă pe părinți să se gândească la oamenii pe care-i știu – poate găsesc un pasionat dornic să vină la clasă și să împărtășească informații. „Așa sunt formați părinții mei”, spune, „în a aduce permanent noutate în clasă, în a profita de tot ce ne înconjoară. Și de a face zilele să fie diferite una de cealaltă”.

Înainte ca metoda să ajungă în „Ionel Teodoreanu” – prima școală din sector care a adoptat-o –, Zaharia a asistat la ore într-o școală din sectorul 6 și a fost de acord cu directoarea de atunci, Vasilica Dilimoț, că e cevacu adevărat special. Și-a scurtat concediul de maternitate pentru a prelua prima clasă de Step, dar trecerea nu i-a fost ușoară. „M-am dus după două săptămâni la doamna directoare. Aveam lacrimi în ochi și i-am zis: Este inuman să îți desfășori activitatea într-un astfel de program, cu astfel de ritualuri clare și cu copii pe care să-i organizezi opt ore, fără să aibă efect totul asupra sănătății tale psihice și fizice.”

A reglat lucrurile din mers, încercând să evite cu orice preț rutina. Transformările văzute în copii i-au confirmat rapid că nu s-ar mai putea întoarce la sistemul tradițional. „Dacă eu mă simt bine, voi transmite asta și copiilor mei. Bun, sunt opt ore, și ce dacă sunt opt ore, le fac să fie frumoase. Să fie atractive, să mă dezvolt și eu.”

Așa cum a spus și la interviul din fața clasei, Cozianei i-a fost întotdeauna clar care îi este drumul. Mama era învățătoare în școala mică din Domnești, satul copilăriei. Tata era profesor de fizică-chimie și director al școlii mari. Bunicul patern, cu care a crescut, fusese învățător. Ea avea vreo trei ani când mama a început s-o ia la ore, într-o școală cu patru clase, o cancelarie și o pivniță. O așeza în ultima bancă și îi dădea ceva de desenat, iar micuța abia aștepta pauza, ca să poată scrie cu creta pe tabla neagră liniată cu roșu.

După ce a terminat liceul pedagogic, a intrat în învățământ direct la „Ionel Teodoreanu” și, după 22 de ani, e tot acolo.

În clasa ei tapetată cu desene și presărată cu planete din hârtie, dar și cu proiector, laptop și ecran mare, de la 08:00 la 10:00 are loc întâlnirea de dimineață, o trezire a minții (și a corpului). În ziua cețoasă și apăsătoare de 31 ianuarie în care i-am vizitat, încălzirea a fost o coregrafie pe Can’t Stop ThisFeeling. Copii în blugi și în tricouri polo galbene pe spatele cărora scrie cu verde „Step by Step” dansau și cântau alături de învățătoarea lor, privind când la ea, când la videoclipul care rula în spatele ei, grijulii să nu se ciocnească și să nu iasă din ritm. Poate caracterizarea pe care Sebi, unul dintre pici, i-a făcut-o un pic mai târziu acelei zile era mai potrivită ca a mea. „O zi frumoasă, o zi bună și un pic rea, că picură un pic”.

„Câți copii sunt în clasă astăzi?” e un joc în sine. Prezența nu s-a strigat, ci s-a numărat, prin exerciții formulate în zeci de moduri. Zaharia le-a dat, pe rând, misiuni de verificare a informației că chiar sunt 21 de copii din 24 în clasă: „Vei număra de la Ilinca spre Alex, descrescător, trei da și unul ba”. Apoi, pentru că erau nouă băieți și 12 fete, le-a cerut să formuleze enunțuri de probleme care să folosească aceste date: „La un concurs de patinaj erau 21 de copii, dintre care 12 erau fete. Câți băieți erau?”. Și așa mai departe, cu teme variate – o oră și ceva de înghesuială de mâini pe sus.

Zaharia a învățat că avem mai multe tipuri de inteligență, dar că una e dominantă – și își propune să o depisteze pe a fiecărui copil. Când cineva se blochează la un lucru care pentru alții pare ușor, caută o cale a lui, nu să o impună pe cea care evident nu i se potrivește. Avea, de exemplu, copii care nu înțelegeau de ce alții calculează atât de rapid 7+5, când ei nu au atât de multe degete la mâini. Și atunci a inventat jocul pașilor: șapte sunt aici și faci cinci pași înainte.

„N-am întâlnit să nu găsesc calea de rezolvare a unui copil. Trebuie să insiști și să creezi. Trebuie să-l legi pe copil de ce dispune. Asta ne lipsește: cunoașterea valorii fiecărui copil.”

Are des grijă să le amintească copiilor că sunt valoroși, a făcut asta și ca răspuns la întrebarea despre ce ar schimba la ei. „Cred că oriunde ai fi, în orice sistem ai lucra, totul depinde de tine, învățător”, mi-a spus mai apoi. „Să ai o gândire flexibilă, o mentalitate deschisă, să urmărești să dezvolți toate laturile personalității unui copil și să găsești valoare în el, să-i transmiți că e capabil.”

Își amintește că prima dată când a intrat într-o clasă de Step a frapat-o cum învățătorii erau la același nivel cu elevii. Copiii lucrau în echipă și nu li se cerea „să nu se audă o muscă”. A marcat-o cum negociau, cum luau decizii, într-un univers de învățare complet diferit de cel de care a avut parte copil fiind. „Pe vremea aceea, stilul de predare era autoritate impusă de poziția pe care o aveai, și nu câștigată din respectul copiilor pentru ceea ce ești. Eram niște roboței, urmam niște instrucțiuni. Nici nu aveam curajul să gândim altceva, nu mai zic să ne exprimăm o altă opinie. Acum, gândind retrospectiv, mi se pare incorect ce s-a întâmplat față de formarea noastră.” Vede însă și părțile bune: au fost niște copii disciplinați, responsabili, de la care s-a cerut foarte mult și care și-au forțat și chiar depășit limitele. „Eu sunt un produs al sistemului tradițional și, dacă l-aș blama, ar însemna să nu am încredere în mine. Dar sunt niște gesturi, niște specificități comportamentale care nu ne înnobilează ca oameni.”

Automatismul de a feri foaia sau caietul de privirile colegilor, întorsul spatelui sunt unele dintre ele. Alternativa Step spune că există competiție, dar cu tine însuți. Zaharia își încurajează copiii să se bucure pentru celălalt, să se aplece asupra celuilalt, dar nu ca să-l critice, ci ca să-l asculte, să-l ajute să progreseze. „Dacă vorbești cu fiecare în parte, fiecare știe care-i sunt plusurile și minusurile. Și și le spun cu dezinvoltură.”

Metoda Step nu se bazează pe note sau calificative, ci pe descrierea situației de învățare și pe rezultatele copiilor, observând testele. Dar Zaharia și-a dat seama că au nevoie de niște stimuli, așa că a inventat aprecierile: bravo (un fel de 4), felicitări (un 5 spre 6), excelent (7-8), excepțional (9-10) și, pentru „lucrările uau!”, excepțional cu +. „Apoi ei au spus că dacă scriu excepțional cu + și numele copilului, înseamnă ceva mai mult decât excepționalul cu +”.

La permanenta ei dorință de a înțelege realitatea copiilor și de a se adapta la ea, a contribuit, probabil, și fiica ei, care acum e în clasa a IX-a. Antonia o ajută să vadă schimbările din jur, să le înțeleagă și nu să li se opună. Când copiii cu care lucra pentru o gală au suspinat că școala nu are pagină de Instagram, a vorbit cu directoarea și a făcut una.

Binele celor mici nu poate veni fără o neîncetată dorință a adultului de a crește, mi-a spus, în mai multe feluri. „Nu e greu să se întâmple lucrurile astea. Important este ca tu, ca și cadru didactic, să investești în tine, în dezvoltarea ta personală, pentru a vedea lucrurile clar. Și a vedea că tu faci parte din clasa asta. Tu nu ești spectator la ceea ce se întâmplă. Tu trebuie să te implici aici trup și suflet. Trebuie să trăiești cu ei.”

Text de Gabriela Piţurlea

Foto: Doria Drăguşin

2 Comments

  1. Toma Aliona spune:

    Bravo, felicitări! Sunt de acord cu tine, omul contează la clasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *