Magie în laborator
„Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu elevi, să-i cresc, să-i modelez, să-i văd cum înfloresc.”
Fizica e singura disciplină care ne poate ajuta să înțelegem lumea din jurul nostru, crede Dan Voiculescu. E profesor de 19 ani la Colegiul Național „Costache Negri” din Galați și predă fizica de peste 30 de ani. Ambii părinți au fost profesori – mama a predat geografie și tata, limba română –, așa că a prins microbul din familie și nu și-a dorit niciodată să facă altceva. „Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu elevi, să-i cresc, să-i modelez, să-i văd cum înfloresc”, spune profesorul de 52 de ani. Asta l-a făcut să caute în mod constant metode atractive de predare, mai ales că fizica nu e o materie de care mulți copii se atașează imediat.
Și-a dat seama că e important pentru elevi să simtă că orice fac are o finalitate și nu învață o materie doar de dragul notelor, așa că încearcă să le explice de ce fizica e esențială în viețile lor. „La începutul clasei a IX-a, îi provoc să-mi spună o acțiune, o activitate care să nu aibă legătură cu fizica și, după ce se gândesc puțin, îmi dau dreptate.” În anii ce urmează, îi ghidează prin fel de fel de experimente,de la aplicații pe telefon, la catapulte, lansatoare de avioane de hârtie, oglinzi infinite, sisteme de alarmă sau boxe din lemn fără curent electric, care le stârnesc interesul și le provoacă imaginația.
Laboratorul de fizică al lui Dan Voiculescu e plin de ele. Unul dintre cele mai des repetate proiecte de-a lungul anilor este popularul tub al lui Ruben – un tub metalic cu orificii mici, umplut cu gaz, care face flăcările să „danseze” în ritmul muzicii. „Nu mai scap de tubul lui Ruben de când am început metoda asta”, se amuză profesorul. „Fiecare generație în parte mi-a făcut câte un tub mai mult sau mai puțin bun. Seria asta iarăși mi-a pregătit unul.”
A dezvoltat un sistem în care fiecare elev din clasele cu profil real trebuie să prezintela finalul semestrului un experiment gândit și făcut de la zero individual sau în grup. „Totul trebuie realizat prin forțe proprii”, spune el, pentru care e important să vadă că liceenii se străduiesc să pună în practică informațiile obținute la oră. Ei au o limită de buget în funcție de proiectul ales, „nici prea împovărătoare, nici prea limitată”, iar la final trebuie să-și justifice cheltuielile arătând bonurile fiscale. „Altfel ar fi foarte simplu să cumpere de pe internet ceva foarte sofisticat și să-l pună pe masă”. Profesorul încearcă să le explice filozofia lui și părinților, despre care spune că uneori sunt tentați să-și ajute prea mult copiii în proiectele practice. Până la urmă, și aceștia îl susțin. Prima oră cu o clasă nouă e întotdeauna mai dificilă, iar elevii sunt mai reticenți, dar pentru acesta e o victorie când vede cât de mult ajung să se implice în proiecte.
Colegiul „Costache Negri” le-a pus la dispoziție și o sală multimedia unde pot face simulări virtuale ale unor experimente pe care nu le pot face în laborator. Pe deasupra, profesorul încearcă să fie pe fază când sunt evenimente interesante la muzeul de științe ale naturii, la observatorul astronomic sau cel atmosferic și să-i ducă pe liceeni acolo.
La final de semestru, elevii trebuie să-și prezinte proiectele în fața colegilor, uneori și a altor profesori, fără să citească prezentarea de pe foaie. „Trebuie să învețe să vorbească liber, să capete fluență în exprimare. E un antrenament bun pentru ei și se descurcă”, spune el. Elevii lui sunt mai mereu prezenți la concursul Stelele Științei, iar anul trecut au obținut trei mențiuni și un premiu II, cu proiecte ca lansatorul de avioane de hârtie, un robot homemade și un detector de gaze.
Notele nu sunt prioritatea lui. Elevii lui au note de la 3 la 10, însă notele mici le dă doar pentru rea-voință. „E o încercare de a-i face mai receptivi la ceea ce cer. Nota nu reflectă neapărat cum se prezintă ei la oră”, spune profesorul, care e dispus să dea 10 pentru o problemă eșuată, dar unde a apreciat încercarea și angajamentul. S-a amuzat acum câțiva ani, când câțiva foști elevi i-au scris o poezie la absolvirea liceului și i-au spus că, deși le-a dat 3 și 4, ei tot îl iubesc. Crede că adolescenții înțeleg, într-un final, de ce face lucrurile așa cum le face. „Niciodată n-a venit un fost elev să-mi reproșeze o notă mică, dimpotrivă. Mi-au spus că le-a făcut bine, că i-am adus cu picioarele pe pământ, că au învățat mai mult după aceea.”
Fiecare generație e diferită și Dan observă, de la an la an, cum se schimbă tipologia liceanului și interesele sale. Dacă acum câțiva ani mulți elevi se îndreptau spre facultăți cu profil uman, a observat recent că materiile reale au început să recâștige teren. E diriginte la clasa a XII-a și jumătate din clasă vrea să lucreze în mediul IT, unde îi atrag atât natura meseriei, cât și câștigurile.
Pe de altă parte, vede cum dezvoltarea unui copil în cei patru ani de liceu nu ține cont de vremuri: „Pleacă timorați la început, neîncrezători în forțele lor, iar spre sfârșitul liceului își dau drumul, îi vezi cum înfloresc. E un lucru extraordinar, o evoluție interesantă. Mereu le spun părinților în clasa a IX-a «aveți răbdare până într-a XII-a, că o să vedeți atunci ce bine o să se dezvolte și cum o să crească». Foarte rar se întâmplă să nu fie așa”.
Cea mai mare problemă din sistemul educațional i se pare programa foarte încărcată. Copiii care vor să învețe la toate materiile și să ia note bune nu au timp pentru ei. „Se duc acasă, trebuie să facă nu știu câte ore de lecții, trebuie să facă de la vârste fragede și pregătiri, și meditații”, spune dascălul. „În primul rând aici ar trebui umblat, la aerisirea programei, pentru că e mult prea mult”. El încearcă să nu-i copleșească pe liceeni cu teme și preferă să le dea câteva probleme de rezolvat pe săptămână, nu 20 de pe-o zi pe alta, ca în alte școli.
I-ar plăcea, totodată, ca oamenii din afara sistemului să înțeleagă mai bine responsabilitatea de pe umerii unui profesor. „Să înțeleagă că profesorul e și el om, că are problemele lui, cu exact ce i se întâmplă altui om acasă, cu greutățile de zi cu zi”, spune Dan Voiculescu. Vede părinți care se gândesc că, dacă și-au trimis copilul la școală, și-au luat mâna de pe el. „Gândesc că copilul acela intră în grija profesorului și profesorul trebuie să renunțe la tot și să aibă grijă de copil. Nu se întâmplă așa, nu e o abordare corectă.”
Metoda lui îl face un dascăl apreciat, iar elevii se simt bine la orele sale, mai ales când acestea includ concursuri de lansat avioane de hârtie sau construit bărci din peturi de plastic. Mereu le spune că, dacă le dă o temă și nu știu s-o rezolve, nu e nicio problemă să-i ceară ajutorul și s-o descâlcească la oră. Vrea doar să vadă că ei au încercat. Iar pe tablă, înainte de fiecare oră, scrie deviza lui personală: „Înainte de orice, gândește”.
„Vin foarte mulți copii să mă viziteze și după doi-trei ani de la terminarea liceului. Nu e doar un impuls la scurt timp după ce-au absolvit. Mă caută, stăm de vorbă și mă bucur mult să-i văd”, spune profesorul. „Asta rămâne, până la urmă. Asta-i satisfacția.”
Text de Ioana Burtea
Foto: Doria Drăguşin